De ce acesta este timpul redescoperirii spovedaniei?

Vito MancusoA nu-ți recunoaște propriul rău înseamnă să renunți la principiul responsabilității și să-ți absolvi comportamentul ego-ului…

 

«Lumea merge din rău în mai rău: iată o lamentație veche cât lumea, ba, mai mult, veche cât poezia, mai veche decât istoria, în cele din urmă la fel de veche ca și cea mai veche dintre toate legendele poetice, religia preoților»: așa scria Kant în 1792 la începutul lucrării despre răul radical al naturii umane. Este convingerea dominantă chiar și din zilele noastre, străbătute de o senzație de continuă decadență, uneori de frica de o catastrofă iminentă. Criza (economică, politică, socială, culturală) își extinde tentaculele ei pretutindeni. Declinul apare din profilul politicienilor aleși de societatea contemporană, în mare parte incapabili să raționeze în termenii dreptății și ai binelui comun, și, încă și mai mult, din faptul că atunci când astăzi cineva riscă raționamente bazate pe aceste idealuri primește imediat eticheta antipatică de moralist, însușire ce o poate avea cel mult filozoful sau preotul, dar cu siguranță nu politicianul și cu atât mai puțin economistul. Dar există un semnal încă și mai preocupant: este anestezia minții tineretului, tot mai nepăsător față de starea lumii, dezinteresat în gradul cel mai înalt de tot ceea ce nu trece prin medierea necontestatului ei dominator, așa numitul smartphone, devenit un smart-prison, o închisoare electronică a minții. Dar dincolo de formele particulare de captivitate, chestiunea de fond este cea evocată de Kant: asistăm la o decadență progresivă sau a fost mereu așa?

Este de ajuns să citim textele antice ale umanității pentru a înțelege că, modificându-se formele de robie, umanitatea în totalitatea ei a fost mereu prizonieră. S-ar putea cita în acest sens multe pagini biblice din Isaia, Ieremia, Amos și din alți profeți, dar chiar întreaga Biblie afirmă faptul că răul din zilele noastre este înrădăcinat în originile înseși ale societății și ale economiei: Geneza atribuie întemeierea primei cetăți primului ucigaș, Cain, iar nașterea economiei și a artei, descendenților săi direcți. În aceeași perioadă Hesiod descrie în Grecia începutul istoriei ca epocă de aur, spunând însă că apoi a avut loc o decadență progresivă care a dus mai întâi la epoca argintului, apoi la epoca bronzului, apoi la epoca eroilor și în fine la epoca fierului. Cu multe secole înainte anticul Egipt produsese acel text extraordinar care este „Dialogul disperatului cu sufletul său”, text în care se constată cu amărăciune că «inimile sunt hrăpărețe, gentilețea a pierit, lumea își găsește satisfacția în rău, binele este trântit la pământ oriunde». Sunt cuvinte scrise cu 4000 de ani în urmă. Această conștientizare ne ferește de o privire întunecată și plină de resentimente asupra timpului nostru ca fiind mai rău decât celelalte, apărându-ne de o filozofie a istoriei sub însemnul unei progresive decadențe etice și spirituale a umanității. Prin aceasta nu intenționez să apăr status-quoul, sunt conștient de cât de mult este pătrunsă lumea actuală de nedreptate, doresc doar să observ că o lume dreaptă nu a existat niciodată. Figura geometrică a istoriei nu este dreapta, nici dacă am citi-o de jos în sus ca progres necontestat, nici dacă am citi-o de sus în jos ca decadență necontestată; și nici nu este cercul eternei reîntoarceri a aceluiași lucru; este mai degrabă spirala unui proces ce se realizează, și nu fără tragedii și contradicții. Punctul specific al timpului nostru este un altul: este dificultatea, poate de-a dreptul imposibilitatea, de a ne mărturisi propriul nostru rău, declarându-l în mod public ca atare și căutând parcursuri de reformă și de ispășire. Condiția spovedaniei este căința, dar deja în 1892 Oscar Wilde scria: «căința este total demodată» (Evantaiul doamnei Windermere, actul IV). De ce? Pentru că ne putem căi și, deci, mărturisi (chiar făcând și abstracție de sacramentul spovedaniei) numai dacă întrevedem un orizont al binelui mai mare în baza căruia propriile noastre acțiuni apar negative. Dacă, în schimb, un asemenea orizont lipsește, propriile noastre tenebre interioare pot fi foarte bine confundate cu lumini.

Cele mai celebre Mărturisiri (Confessiones) din istoria Occidentului, cele scrise de sfântul Augustin la sfârșitul secolului al IV-lea, se deschid cu această frază celebră: «Tu ne-ai făcut pentru tine și inima noastră este neliniștită până ce nu se odihnește în tine» (I,1). Exact din confruntarea cu tu-ul divin (sau cu idealul binelui și al dreptății, sau cu principiul-responsabilitate, sau cu alte instanțe etice și spirituale) se naște neliniștea inimii și deci dorința mărturisirii. Lipsind acest orizont mai mare, ego-ul își justifică propriul comportament, chiar și comportamentul cel mai meschin. Ca să existe o mărturisire, este deci necesară mai întâi o convertire. Dar exact aici apare sărăcia din timpul nostru. Specificul epocii noastre este decadența spirituală ce decurge din pierderea progresivă a fascinației religiei, într-atât încât putem presupune că, pentru prima dată în istorie, homo sapiens, cel puțin în Occident, nu va mai fi homo religiosus. Dar atenție: toate acestea nu au loc din cauza umanității occidentale devenită nelegiuită și relativistă, ci din cauza religiei sale, care nu a știut să însoțească evoluția sa spirituală și etică. Modernitatea a prezentat nenumărate cercetări cu privire la adevărata identitate a lui Isus și cu privire la adevărata esență a creștinismului. De ce? Datorită convingerii generale exprimată astfel de Albert Einstein: «Dacă epurăm creștinismul, așa cum l-a învățat Isus Cristos, de toate adăugirile succesive, în mod deosebit de cele ale preoților, ne vom regăsi cu o învățătură capabilă să vindece toate relele sociale ale umanității» (din „Cum văd eu lumea”). Chiar și astăzi persoanele mai sensibile simt o mare nevoie de a restaura și a redescoperi formele originare, de a înlătura poverile impuse de putere spiritualității pentru a controla sufletele și trupurile propriilor credincioși.

Toți denunță astăzi răul social a cărui pradă este umanitatea occidentală, puțini indică posibilele ei remedii. Eu constat că sufletul contemporan este însetat de regăsirea unei conexiuni organice cu ordinea lumii, a unei autentice spiritualități care este new age numai în măsura în care este înainte de toate old age, adică întoarcere la religia universală a umanității. Numai din conexiunea organică și încrezătoare cu lumea naturală ființele umane pot regăsi curajul de a fi libere: libere de puterea economică și politică, libere de erotismul mercantil invaziv care încătușează trupurile făcându-le să devină marfă, libere de conexiunile obsesive la rețea care le prind în plasă, din nou fericite de a sta uneori singure, de a tăcea, de a respira, de a fi. Spunea marele teolog iezuit Karl Rahner că religia mileniului al treilea ori va fi mistică ori nu va exista. Avea dreptate, dar poate noi trebuie să adăugăm că omenirea în totalitatea ei ori va fi mistică (adică capabilă să nu permită să-i fie furată tăcerea și solitudinea interioară) ori nu va exista.

Vito Mancuso, 27.06.2016.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s