Numele lui Dumnezeu este milostivire

Vito MancusoComentariu la cartea papei Francisc scrisă cu vaticanistul Andrea Tornielli… 

 

Nu trebuie să cerem ceea ce ea nu poate da de la această carte-interviu a papei Francisc acordat lui Andrea Tornielli, ale cărei 120 de pagini tipărite mai mult de un sfert sunt albe sau țin de instrumentele redacționale. Ceea ce cartea poate da și dă în mod efectiv este înțelepciunea trăită a unui om al lui Dumnezeu care crede profund în Evanghelie și în capacitatea ei de a reînnoi viața. Din lunga sa experiență papa scoate o serie de anecdote, una mai proaspătă decât alta, povestite mereu cu grație și delicatețe. Există bătrânica argentiniană care spune că Dumnezeu iartă mereu pentru că altfel lumea nu ar mai exista, femeia singură care pentru a-și întreține copiii se prostituează și care mulțumește pentru faptul de a fi numită oricum „doamnă”, bărbatul cucernic care nu pierde nicio liturghie și are o relație cu camerista și se justifică spunând că cameristele există și pentru asta, femeia care nu se spovedește de când avea 13 ani pentru că atunci preotul a întrebat-o unde își ținea mâinile în timp ce dormea, doamna căreia îi sunt cerute ca prim lucru 5000 de dolari pentru cauza de nulitate a căsătoriei, fata care îl întâlnește în bordel pe bărbatul care poate se va căsători cu ea și care face un pelerinaj pentru îndeplinirea acestei dorințe a ei, și alte exemple vii de umanitate foarte concretă…

 

Întregul parcurs al cărții este marcat de experiența păcatului, căreia papa îi atribuie o importanță decisivă, făcând-o să devină aproape o condiție indispensabilă a experienței spirituale: dacă într-adevăr numele lui Dumnezeu este milostivire, numai cine are nevoie de milostivire, adică păcătosul, îl poate întâlni. Păcatul, începând de la păcatul originar considerat a fi „ceva care s-a petrecut realmente la începuturile umanității” (pag. 58 a ediției în limba italiană), funcționează deci ca un paradoxal pre-sacrament. De aceea cei care nu simt remușcarea păcatului reprezintă adevărata țintă polemică, cărora papa ajunge să le ureze să păcătuiască: „Unor persoane atât de rigide le-ar prinde bine o alunecare, pentru că astfel, recunoscându-se păcătoși, l-ar întâlni pe Isus” (pag. 82).

 

Celălalt aspect asupra căruia zăbovește cartea îndelung este sacramentul spovezii, care pentru Papa este locul concret pentru a întâlni milostivirea lui Dumnezeu și referitor la care nu lipsesc sfaturi oferite confesorilor. Cartea este un campion exemplar al spiritualității lui Bergoglio: viața este un război, există mulți răniți, Biserica este un spital de campanie, slujitorii ei trebuie să lucreze ca medici și asistenți medicali. Milostivirea despre care vorbește Papa se configurează deci ca o operațiune strict bisericească. Dumnezeul lui este și el cel al doctrinei catolice mai tradiționale bazată pe conexiunea dintre păcatul originar și răscumpărarea prin intermediul jertfei: „Tatăl l-a jertfit pe Fiul său”.

 

Ce anume în schimb nu trebuie să cerem cărții pentru că nu dă acel lucru? Nu trebuie să-i cerem tratarea, chiar și numai ca aluzie ușoară, a chestiunilor filosofice și teologice capitale subînțelese argumentului tratat. În ce privește dimensiunea filosofică, chestiunea păcatului și a iertării sale face trimitere la relația dintre conștiință, libertate și judecată morală. Iar întrebările ce se nasc din contextul contemporan sunt: există realmente conștiința? Suntem într-adevăr liberi și deci responsabili pentru binele și răul făcut? Binele și răul există ca ceva obiectiv sau este vorba de convenții culturale pe care omul mai evoluat le poate depăși mergând „dincolo de bine și de rău”?

 

În ce privește teologia, chestiunea principală se referă la relația dintre har și libertate: milostivirea lui Dumnezeu este oferită în mod cu totul gratuit sau pentru a o face să fie eficace este necesar un prim pas din partea omului? Doctrina bisericească a condamnat-o ca fiind eretică (definind-o mai exact semipelagiană) perspectiva potrivit căreia milostivirea divină depinde de un prim mic pas al omului. Și totuși exact aceasta este teza susținută de mai multe ori de către papa (la pag. 15, 50 și 72 a ediției în limba italiană), în linie cu tradiția teologiei iezuite care între sfârșitul secolului al XVI-lea și începutul secolului al XVII-lea a dezlănțuit o polemică violentă și neîncheiată cu dominicanii mai tradiționali numită „controversia de auxiliis”. Există apoi chestiunea vieții viitoare: dacă milostivirea este într-adevăr numele lui Dumnezeu, cum să justificăm condamnarea veșnică a iadului? Chiar și de s-ar referi numai la puține persoane, sau chiar și numai la îngerul decăzut devenit Diavolul, existența infernului veșnic face să devină aporetică afirmația milostivirii ca fiind numele lui Dumnezeu. Dacă teza papei este adevărată, așa cum consider eu că este, ea impune în mod logic doctrina numită „apocatastază”, adică iertarea finală acordată tuturor. Această doctrină a fost susținută de mari teologi de-a lungul istoriei, dar din păcate este eretică pentru doctrina oficială a Bisericii. Astfel de chestiuni nu trebuie să le cerem acestei cărți publicate ocazional, dar papei și înțelepciunii sale consider că trebuie să le cerem.

 

Vito Mancuso, teolog, 10 ianuarie 2016.

Sursa: Vito Mancuso

 

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s