Un singur om este sclav, doi prieteni sunt liberi

„Suntem într-adevăr în stare să ne autodeterminăm? Sau, așa cum par să sugereze datele neuroștiințelor, este vorba de o iluzie? Între literatură, filozofie și religie, ideea controversată a mântuirii lumii”.

 

Putem începe prin a ne întreba cât de mult s-a prezentat în mod efectiv în stare pură în istorie binomul dictatură-sclavie și opusul său, democrație-libertate: poate nici sclavii anticei Greci și ale anticei Rome nu erau atât de lipsiți de libertate așa cum inițial se consideră (ca să ne dăm seama este de ajuns să ne gândim la figura sclavului șiret din comediile lui Menandru și ale lui Plaut), și poate noi, cetățeni ai democrațiilor contemporane, nu suntem lipsiți de forme de servituți, de aserviri, uneori atât de apăsătoare încât se transformă în autentice sclavii, robii. Chestiunea gradului de libertate a existenței noastre devine apoi și mai complexă dacă examinăm diferitele niveluri din care se compune viața, și dacă dincolo de nivelul economic-social și de cel politic considerăm labirintul încurcat pe care îl numim conștiință individuală. Fiecare dintre noi față de sine însuși (față de codul genetic, față de determinările familiale sau ambientale, față de exigențele corporale, de caracter, față de exigențele psihicului, ale inconștientului…) este liber sau sclav? Suntem într-adevăr dotați cu liberul arbitru sau este vorba despre o iluzie, așa cum par să sugereze datele neuroștiințelor și ale microbiologiei? Avea dreptate Erasmus din Rotterdam care a scris împotriva lui Luter în 1524 „De libero arbitrio”, sau avea dreptate Luter care i-a replicat lui Erasmus din Rotterdam în 1525 cu lucrarea „De servo arbitrio”?

 

Și nici nu putem evita o altă întrebare: ființele umane vor într-adevăr să fie libere? Sau în realitate nu caută altceva decât o mare putere căreia să-i încredințeze toți, împreună, această incomodă și neliniștitoare condiție numită libertate? Este lucrul pe care Dostoevkij îl susține în celebra Legendă a Marelui Inchizitor: cardinalul-șef al Inchiziției îl recunoaște pe Cristos reîntors pe pământ, îl întemnițează, iar noaptea îi ține o adevărată lecție de psihologie și de filozofie a puterii în care susține că ființele umane sunt însuflețite de o întrebare profund neliniștitoare: „În fața cui să ne închinăm?”. Ele de fapt nu caută libertatea, deoarece „nimic nu a fost vreodată pentru om și pentru societate mai intolerabil decât libertatea”.

 

Potrivit acestei perspective sclavia nu este o închisoare în care oamenii, la origine liberi, au fost conduși, ci este o condiție, pe cât de obscură pe atât de originară, a existenței fizice și psihice. Chestiunea în acest punct devine în mod deosebit de natură filozofico-teologică: scopul vieții este să fim liberi ca autonomi și independenți, sau să ne legăm de ceva mai mare decât noi care ne eliberează într-adevăr de noi înșine și de neliniștile noastre? Iar în acest al doilea caz, cum să facem în așa fel încât această legătură, în mod inevitabil de natură asimetrică, să nu se transforme în sclavie, ci să genereze eliberare și adevărată libertate?

 

Acesta este fundalul teoretic asupra căruia să punem chestiunea raportului religie-sclavie, față de care situația este cam contradictorie. În privința faptului că religia a sporit sclavia nu există îndoieli, și e un lucru care apare evident deja în Biblie începând de la una din paginile ei cele mai cunoscute, așa numita jertfă a lui Abraham. De ce Dumnezeu îi cere lui Abraham să-l ucidă pe micuțul Isac, generând în interiorul copilului o teroare atât de mare de care nu s-ar mai fi vindecat niciodată (nu din întâmplare Dumnezeu este numit de două ori în Geneză „Teroarea lui Isac”)? Răspunsul este unul singur: ca să obțină cea mai absolută supunere. Într-adevăr nu există pentru un om nimic mai prețios decât copilul său, iar Dumnezeu tocmai pe acela i-l cere lui Abraham. Cum să denumim comportamentul lui Abraham? Credință? Dacă e credință, e o credință în forma celei mai totale sclavii. Această credință, dacă te poate duce să-ți ucizi propriul copil, cine știe ce violență poate genera față de presupușii dușmani ai propriei religii. Dacă religia a vărsat, și continuă să verse, atât de mult sânge, este din cauza acestui model de credință, o obediență atât de totală și de supusă încât este în realitate sclavie. Tocmai la această perspectivă pot fi reconduse după părerea mea fenomenele degenerative și violente care au însoțit îndelung drumul progresiv al religiilor, iar în ce privește Biserica catolică să ne gândim la Inchiziție, la Index librorum prohibitorum [Indexul de cărți interzise], la opoziția sistematică împotriva afirmării drepturilor umane, printre care libertatea de conștiință și de presă, sufragiul universal, emanciparea feminină, laicitatea Statului.

 

Deci nu trebuie să ne surprindă faptul că Biserica catolică a ajuns chiar să se pronunțe împotriva desființării sclaviei. Acest lucru s-a petrecut în anul 1866, când răspunzând la unele chestiuni prezentate de vicarul apostolic din Etiopia, papa Pius al IX-lea a semnat un document, în mod tehnic denumit „Instructio”, în care putem citi: „Sclavia ca atare, considerată în natura ei fundamentală, nu este cu totul contrară legii naturale și divine. Nu este contrar legii naturale și divine faptul ca un sclav să poată fi vândut, cumpărat, dat în schimb sau dăruit”. Cu un an înainte Statele Unite ale Americii au desființat sclavia. Este totuși la fel de adevărat faptul că religia a contribuit, în mod teoretic și practic, și la combaterea sclaviei. În ce privește primul aspect, să ne gândim la sfântul Paul care scrie: „Nu mai există nici iudeu, nici grec, nici sclav, nici liber, nici bărbat, nici femeie” (Galateni 3,28); pentru dimensiunea practică, să ne gândim la apelul clar la revoltă împotriva dominației romane prezent în ultima carte a Noului Testament: „Răsplătiți-o cu aceeași monedă, retribuiți-o pentru nelegiuirile ei de două ori pe atâta. Turnați-i măsură dublă în cupa din care beá” (Apocalips 18,6). Pe lângă inchizitori și prieteni ai dictatorilor, creștinismul a generat persoane precum Gioacchino da Fiore și Francisc de Assisi, mișcările pauperistice și radicale care au dus mereu înainte ideea egalității tuturor ființelor umane, iar în epoca modernă persoane precum Tolstoj, Bonhoeffer, Capitini, don Milani, Romero, Camara, Balducci, Turoldo, Arturo Paoli și persoane precum exponenții teologiei eliberării (reabilitată de către papa Francisc după ce exponenții ei au suferit persecuțiile din partea papei Ioan Paul al II-lea și din partea cardinalului de pe atunci, Joseph Ratzinger).

 

În acest punct este însă necesar să facem din nou legătura cu considerațiile inițiale despre forma cea mai insidioasă a sclaviei, cea interioară, și să înțelegem că tocmai la acest nivel religia dă ce are mai bun din ea contribuind la eliberarea noastră de egoul nostru. Actul fundamental al autenticei „religio” este convertirea eu-lui, care se eliberează de sclavia față de sine golindu-se de voința de putere și intrând în logica relației armonioase. Aici este depășirea eu-lui, dar nu sclavie, care nu există pentru că nu mai există domnie, ci o formă nouă de relație, care, cu cuvintele Evangheliei („v-am numit prieteni” – Ioan 15,15), se poate numi prietenie.

 

Vito Mancuso, teolog și scriitor, 21 mai 2016

Sursa: Vito Mancuso

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s