Bolile care atacă organismul puterii vaticane

Atacul papei Francisc împotriva Curiei Romane

 

„Prea multă glorie deșartă; nimeni nu este indispensabil” – (papa Francisc)

 

Trăiască papa și jos Curia!, ne-ar veni spontan să strigăm în urma magnificului și severului discurs pe care papa Francisc l-a adresat ieri responsabililor Curiei romane. Discursul înșiră printr-o analiză admirabilă și curajoasă 15 boli care, potrivit papei Francisc, atacă organismul puterii vaticane, dar în realitate este vorba despre o analiză care poate fi extinsă în mod perfect la toate nomenclaturile, la toate curțile care se formează în lume în mod inevitabil în jurul celui ce deține puterea. Ieri papa s-a adresat Curiei romane, dar cuvintele sale lovesc practic toate organele puterii din societatea de astăzi, de la politică la economie, de la universități la tribunale, din Italia și de oriunde din lume. Printre bolile minții și ale inimii birocraților (funcționarilor) vaticani și nu numai, papa Francisc pune pe primul loc ceea ce el definește a fi (1) „boala de a se simți nemuritor și indispensabil”, ceea ce înseamnă identificarea propriului sine cu puterea…

 

Urmează (2) „boala activității excesive” și (3) „împietrirea mintală și spirituală”, înțelegând prin acestea atitudinea celor care „pierd vivacitatea și îndrăzneala și se ascund sub hârtii, devenind mașini de practici”. Celelalte boli ale puterii, enumerate de Papa, deseori prin cuvinte colorate, sunt: (4) planificarea excesivă, (5) coordonarea defectuoasă care transformă echipa într-o „orchestră care produce zgomot”, (6) Alzheimer-ul spiritual” prin care „apostolul” pierde memoria întâlnirii cu Domnul și cade în voia patimilor, (7) rivalitatea și gloria deșartă, (8) schizofrenia existențială care duce la trăirea unei vieți duble, dintre care cea de-a doua este sub însemnul desfrâului, (9) vorbăriile și bârfele care ajung la un adevărat „terorism” al cuvintelor, (10) divinizarea propriilor superiori în scopul carierismului, (11) indiferența față de colegi care îl lipsește pe apostol de solidaritate și de căldura umană și care chiar îl face să se bucure pentru dificultățile altora, (12) fața funebră a celui ce este dur și arogant și nu știe ce înseamnă umorul și autoironia, (13) dorința de a acumula bogății, (14) cercurile închise și, în fine, (15) exhibiționismul.

 

Acestea sunt numeroasele boli care potrivit papei Francisc atacă Curia romană și pe responsabilii ei. Dar o întrebare se impune: este într-adevăr atât de simplu să-l desparți pe Pontif de administrația lui? Curia romană este o creatură a Papilor, este expresia a ceea ce a reprezentat timp de secole Papalitatea, condusă de infailibilii succesori ai lui Petru, dintre care, printre altele, aproape toți cei care au domnit în secolul al XX-lea au fost proclamați sfinți sau fericiți. Cum este așadar posibil paradoxul papilor atât de apropiați de Dumnezeu și totuși incapabili de a face ordine printre cei mai apropiați colaboratori ai lor, aleși de ei înșiși? Cum se împacă splendoarea papilor canonizați cu o curie care depinde de ei în mod direct și care este bolnavă atât de tare?

 

Curia romană nu a căzut din cer în Vatican și nici nu a fost pusă acolo de vreun potentat străin, ci s-a născut ca o emanație logică a politicii bisericești papale care a făcut din Vatican un centru de putere absolută și nu un organ al slujirii, așa cum ar dori astăzi papa Francisc. Dacă pretindem coerența raționamentului, indispensabilă coerenței vieții, pe bună dreptate atât de dragă papei Francisc, trebuie să tragem concluzia că relele Curiei romane nu pot să nu fie în mod precis relele puterii papale înseși.

 

Papalitatea s-a conceput pe sine timp de secole ca putere absolută, fără spațiu pentru o cât se poate de mică formă de critică și cu niciun chip pentru o cât se poate de mică formă de opoziție, traducând această impostare, din punct de vedere fizic, în semne precise cu efect spectaculos precum sărutul sfântului pantof, tronul papal mobil (pe care papa era purtat pe umeri de patru barbati) și tiara papală decorată cu pietre prețioase. Cine lucra în Curie respira zilnic acest aer și nu este nimic de mirare dacă apoi, în viața sa privată, tindea să reproducă aceeași logică înconjurându-se la rândul său de lux și de putere. Așa a fost timp de secole și, după cum lasă să se înțeleagă discursul papei Francisc, așa este și astăzi. Emblematic este cazul cardinalului Bertone, care a fost timp de mulți ani la șefia Curiei romane și care acum s-a auto-premiat cu un super-atic prin care probabil se plimbă mândru, admirând roadele unei fidele slujiri a logicii puterii.

 

Împietrirea mintală și spirituală denunțată de papa Francisc ca fiind boala numărul trei, nu este altceva decât consecința felului în care a fost interpretată de-a lungul secolelor figura succesorului lui Petru. Deci reforma curiei nu poate decât să conducă la o reformă a papalității. Va avea papa Francisc forța să întreprindă acest drum? Voința, cu siguranță, da.

Vito Mancuso, teolog și scriitor, 23 decembrie 2014

 

Lista bolilor ierarhilor bisericii

În continuare un fragment din discursul adresat Curiei romane de papa Francisc pe 22 decembrie 2014, ca urare de Crăciun

„(…)

  1. Boala de a se simți „nemuritor”, „imun” sau chiar „indispensabil”, neglijând controalele necesare și obișnuite. O Curie care nu se autocritică, care nu se actualizează, care nu încearcă să se îmbunătățească este un trup bolnav. O vizită obișnuită la cimitire ne-ar putea ajuta să vedem numele atâtor persoane, dintre care unii probabil credeau că sunt nemuritori, imuni și indispensabili! Este boala bogatului nesăbuit din Evanghelie care credea că trăiește veșnic (cf. Lc 12,13-21) și a acelora care se transformă în stăpâni și se simt superiori față de toți și nu în slujba tuturor. Ea derivă adesea din patologia puterii, din „complexul Aleșilor”, din narcisismul care privește cu pasiune propria imagine și nu vede imaginea lui Dumnezeu imprimată pe chipul celorlalți, în special pe chipul celor mai slabi și nevoiași. Antidotul la această epidemie este harul de a ne simți păcătoși și de a spune cu toată inima: „Suntem servitori nefolositori, am făcut ceea ce eram datori să facem” (Lc 17,10).

 

  1. Boala „martalismului” (care vine de la Marta), a activității excesive: adică a acelora care se cufundă în muncă, neglijând, în mod inevitabil, „partea cea mai bună”: aceea de a se așeza la picioarele lui Isus (cf. Lc 10,38-42). Pentru aceasta Isus i-a chemat pe discipolii săi „să se odihnească puțin” (cf. Mc 6,31), fiindcă a neglija odihna necesară duce la stres și la agitație. Timpul de odihnă, pentru cel care a dus la capăt propria misiune, este necesar, cuvenit și trebuie trăit cu seriozitate: în a petrece un pic de timp cu rudele și în respectarea concediului ca momente de încărcare spirituală și fizică; trebuie să învățăm ceea ce ne învață Qohelet: că „există un timp pentru fiecare lucru” (3,1-15).

 

 

  1. Există și boala „împietririi” mintale și spirituale: adică a acelora care au o inimă de piatră și un „cap rigid” (Fap 7,51-60); a acelora care, înaintând, pierd seninătatea interioară, vivacitatea și îndrăzneala și se ascund sub hârtii, devenind „mașini de practici” și nu „oameni ai lui Dumnezeu” (cf. Evr 3,12). Este periculos să pierdem sensibilitatea umană necesară pentru a putea plânge cu aceia care plâng și a ne bucura cu aceia care se bucură! Este boala acelora care pierd „sentimentele lui Isus” (cf. Fil 2,5-11) pentru că inima lor, cu trecerea timpului, se împietrește și devine incapabilă să-l iubească necondiționat pe Tatăl și pe aproapele (cf. Mt 22,34-40). A fi creștin înseamnă de fapt: „a avea aceleași sentimente care au fost în Cristos Isus, sentimente de umilință și de dăruire, de dezlipire și de generozitate”.

 

  1. Boala planificării excesive și a funcționarismului: atunci când apostolul planifică totul în mod minuțios și crede că făcând o planificare perfectă lucrurile înaintează efectiv, devenind astfel un contabil sau un comercialist. A pregăti totul bine este necesar, dar fără a cădea vreodată în ispita de a voi să împrejmuiești și să pilotezi libertatea Duhului Sfânt, care rămâne mereu mai mare, mai generoasă decât orice planificare umană (cf. In 3,8). Se cade în această boală pentru că „este mereu mai ușor și mai comod să te acomodezi în propriile poziții statice și neschimbate. În realitate, Biserica se arată fidelă față de Duhul Sfânt în măsura în care nu are pretenția de a-l reglementa sau de a-l domestici – a-l domestici pe Duhul Sfânt! – … El este prospețime, fantezie, noutate”.

 

 

  1. Boala coordonării defectuoase: atunci când membrele pierd comuniunea dintre ele și trupul pierde funcționalitatea sa armonioasă și temperanța sa, devenind o orchestră care produce zgomot, pentru că membrele sale nu colaborează și nu trăiesc spiritul de comuniune și de echipă. Atunci când piciorul îi spune brațului: „nu am nevoie de tine”, sau mâna îi spune capului: „comand eu”, cauzând astfel tulburare și scandal.

 

  1. Există și boala Alzheimer-ului spiritual: adică uitarea propriei istorii a mântuirii, a istoriei personale cu Domnul, a „primei iubiri” (Ap 2,4). Este vorba de un declin progresiv al facultăților spirituale care într-un interval de timp mai mult sau mai puțin lung cauzează grave handicapuri persoanei făcând-o să devină incapabilă să desfășoare vreo activitate autonomă, trăind într-o stare de absolută dependență de vederile sale adesea imaginare. Vedem asta în cei care au pierdut amintirea întâlnirii lor cu Domnul; în cei care nu au simțul „deuteronomic” al vieții; în cei care depind complet de prezentul lor, de pasiunile, capriciile și maniile lor; în cei care construiesc în jurul lor ziduri și obiceiuri devenind, tot mai mult, sclavi ai idolilor pe care i-au sculptat cu însăși mâinile lor.

 

 

  1. Boala rivalității și a gloriei deșarte: atunci când aparența, culorile hainelor și însemnele de onoare devin obiectivul primar al vieții, uitând cuvintele sfântului Paul: „Să nu faceți nimic din rivalitate sau din glorie deșartă, ci fiecare dintre voi, cu toată umilința, să-i considere pe ceilalți superiori sieși. Fiecare să nu caute interesul propriu, ci și interesul celorlalți” (Fil 2,1-4). Este boala care ne face să fim bărbați și femei falși și să trăim un fals „misticism” și un fals „cvietism”. Paul însuși îi definește pe aceștia ca fiind „dușmani ai Crucii lui Cristos” pentru că „se mândresc cu ceea ce ar trebui să se rușineze și nu se gândesc decât la cele pământești” (Fil 3,19).

 

  1. Boala schizofreniei existențiale. Este boala acelora care trăiesc o viață dublă, rod al ipocriziei tipice mediocrului și golului spiritual progresiv pe care diplomele sau titlurile academice nu-l pot umple. O boală care îi lovește adesea pe cei care, abandonând slujirea pastorală, se limitează la treburi birocratice, pierzând astfel contactul cu realitatea, cu persoanele concrete. Își creează astfel o lume a lor paralelă, unde pun deoparte tot ceea ce îi învață cu severitate pe alții și încep să trăiască o viață ascunsă și adesea desfrânată. Convertirea este deosebit de urgentă și indispensabilă pentru această boală foarte gravă (cf. Lc 15,11-32).

 

 

  1. Boala vorbăriilor, a murmurărilor și a bârfelor. Despre această boală am vorbit deja de atâtea ori, dar niciodată suficient. Este o boală gravă, care începe în mod simplu, eventual numai pentru a discuta câteva vorbe, și pune stăpânire pe persoană făcând-o să devină „semănătoare de neghină” (ca satana), și în atâtea cazuri „ucigașă cu sânge rece” a faimei propriilor colegi și confrați. Este boala persoanelor lașe care, neavând curajul de a vorbi direct, vorbesc pe la spate. Sfântul Paul ne avertizează: „Faceți totul fără să murmurați și fără să ezitați, ca să fiți ireproșabili și puri” (Fil 2,14-18). Fraților, să ne păzim de terorismul pălăvrăgelilor!

 

  1. Boala de a-i diviniza pe șefi. Este boala acelora care-i curtează pe Superiori, sperând să obțină bunăvoința lor. Sunt victime ale carierismului și oportunismului, onorează persoanele și nu pe Dumnezeu (cf. Mt 23,8-12). Sunt persoane care trăiesc slujirea gândindu-se numai la ceea ce trebuie să obțină și nu la ceea ce trebuie să dea. Persoane meschine, nefericite și inspirate numai de propriul egoism fatal (cf. Gal 5,16-25). Această boală ar putea să-i lovească și pe Superiori atunci când îi curtează pe unii colaboratori ai lor pentru a obține supunerea lor, lealitatea și dependența lor psihologică, însă rezultatul final este o adevărată complicitate.

 

 

  1. Boala indiferenței față de alții. Atunci când fiecare se gândește numai la el însuși și pierde sinceritatea și căldura raporturilor umane. Atunci când cel mai expert nu pune cunoștințele sale în slujba colegilor mai puțin experți. Atunci când cineva ajunge la cunoașterea vreunui lucru și ține acel lucru pentru sine în loc să-l împărtășească în mod pozitiv cu ceilalți. Atunci când, din gelozie sau din viclenie, ne bucurăm când îl vedem pe celălalt căzând în loc să-l ridicăm și să-l încurajăm.

 

  1. Boala feței funebre, adică a persoanelor ursuze și încruntate, care consideră că pentru a fi serioase trebuie să picteze fața de melancolie, de severitate și să-i trateze pe ceilalți – mai ales pe cei considerați inferiori – cu rigiditate, duritate și aroganță. În realitate, severitatea teatrală și pesimismul steril sunt adesea simptome ale fricii și ale nesiguranței de sine. Apostolul trebuie să se străduiască să fie o persoană respectuoasă, senină, entuziastă și veselă, care transmite bucurie oriunde s-ar afla. O inimă plină de Dumnezeu este o inimă fericită care iradiază și contagiază cu bucuria sa pe toți cei care sunt în jurul său: acest lucru se vede imediat! Așadar să nu pierdem acel spirit bucuros, plin de umor, și chiar autoironic, care ne face să devenim persoane amabile, chiar și în situațiile dificile. Cât de bine ne face o doză bună de umorism sănătos! Ne va prinde foarte bine să recităm adesea rugăciunea sfântului Thomas Morus: eu o spun în fiecare zi, îmi face bine.

 

 

  1. Boala de a acumula: atunci când apostolul caută să umple un gol existențial în inima sa acumulând bunuri materiale, nu din necesitate, ci numai pentru a se simți în siguranță. În realitate, nimic material nu vom putea duce cu noi, pentru că „giulgiul nu are buzunare”, iar toate comorile noastre pământești – chiar dacă sunt cadouri – nu vor putea niciodată să umple acel gol, ba chiar îl vor face tot mai exigent și mai adânc. Acestor persoane Domnul le repetă: „Tu spui: m-am îmbogățit, nu am nevoie de nimic. Dar nu știi că ești un nefericit, un mizerabil, un sărac, orb și gol… Fii deci plin de zel și convertește-te” (Ap 3,17-19). Acumularea îngreunează numai și încetinește drumul în mod inexorabil! Și mă gândesc la o anecdotă: cândva, iezuiții spanioli descriau Societatea lui Isus ca fiind „cavaleria ușoară a Bisericii”. Îmi amintesc mutarea unui tânăr iezuit care, în timp ce încărca într-un camion multele sale averi: bagaje, cărți, obiecte și cadouri, a auzit spunându-i-se, cu un zâmbet înțelept, de către un bătrân iezuit care îl observa: „Asta ar fi „cavaleria ușoară a Bisericii”?!”. Mutările noastre sunt un semn al acestei boli.

 

  1. Boala cercurilor închise, unde apartenența la un grupuleț devine mai puternică decât aceea la Trup și, în unele situații, la Cristos însuși. Chiar și această boală începe mereu de la intenții bune, dar cu trecerea timpului îi înrobește pe membri devenind „un cancer” care amenință armonia Trupului și cauzează atâta rău – scandaluri – în special fraților noștri mai mici. Autodistrugerea sau „focul prieten” al camarazilor este pericolul cel mai înșelător. Este răul care lovește dinăuntru; și, așa cum spune Cristos, „orice împărăție dezbinată în ea însăși se ruinează” (Lc 11,17).

 

 

  1. Și ultima: boala profitului lumesc, a exhibiționismelor, atunci când apostolul transformă slujirea sa în putere, iar puterea sa în marfă pentru a obține profituri lumești sau mai multe puteri. Este boala persoanelor care caută în mod insațiabil să înmulțească puterile și pentru acest scop sunt capabile să calomnieze, să defăimeze și să discrediteze pe ceilalți, chiar și prin intermediul ziarelor și al revistelor. Firește pentru a se etala și a se demonstra mai capabili decât alții. Chiar și această boală face mult rău Trupului, pentru că determină persoanele să justifice folosirea oricărui mijloc numai să obțină acest scop, adesea în numele dreptății și al transparenței! Iar aici îmi vine în minte amintirea despre un preot care îi chema pe jurnaliști pentru a le povesti – și a inventa – lucruri personale și rezervate despre confrații lui și despre enoriași. Pentru el conta numai să se vadă pe primele pagini, pentru că așa se simțea puternic și cuceritor, cauzând atâta rău celorlalți și Bisericii. Sărăcuțul!

 

Fraților, aceste boli și aceste ispite sunt desigur un pericol pentru orice creștin și pentru orice curie, comunitate, congregație, parohie, mișcare eclezială, și pot lovi fie la nivel individual, fie la nivel comunitar.

(…)”.

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s