Optimismul Mariei

Solemnitatea Neprihănitei Zămisliri a Mariei (8 Decembrie)

 

Începutul și sfârșitul vieții pământești al Mariei, deși neavând nicio confirmare în evanghelii, corespund împlinirii planului pe care Dumnezeu îl are asupra omenirii. Creați după chipul și asemănarea lui Dumnezeu (Gen 1,26) și chemați să devină fiii săi (In 1,12), oamenii realizează această asemănare în viața pământească prin practicarea unei iubiri care să se asemene cu cea a Tatălui (Lc 6,35) și își continuă alături de Domnul existența lor trecând dincolo de pragul morții (In 11,26).

 

Biserica, prezentând-o pe Maria ca model desăvârșit al acestui itinerar de filiație și de asemănare, îi celebrează intrarea în existența pământească prin sărbătoarea Neprihănitei Zămisliri (8 decembrie), iar intrarea în sfera lui Dumnezeu prin sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului sau a Ridicării Sf. Fecioare Maria cu trupul și sufletul la cer (15 august). Aceste adevăruri, care deși nu au nicio referință în Noul Testament, aparțin patrimoniului credinței poporului creștin, au luat naștere mai mult din intuiția credincioșilor decât din speculația teologică.

 

Prin „Neprihănita Zămislire a Mariei” Biserica vrea să spună că acea încâlceală de vinovății care împiedică deplina comunicare a vieții între Dumnezeu și omenire nu atârnă asupra Mariei. Această condiție nu este statică, dată o dată pentru totdeauna, ci dinamică: creatura este invitată să colaboreze în mod activ cu darul Creatorului, sintonizându-și iubirea sa pe aceeași lungime de undă cu cea a lui Dumnezeu, „care ne-a ales mai înainte de crearea lumii ca să fim sfinți și neprihăniți înaintea lui prin iubire” (Ef 1,4).

 

Maria este prezentată de evangheliști ca fiind semnul tangibil a ceea ce Dumnezeu poate realiza cu fiecare creatură, cu fiecare om care nu pune obstacole puterii iubirii sale și se lasă umplut cu Duhul Său. Neprihănita Zămislire este sigiliul optimismului lui Dumnezeu asupra omenirii, semnul care arată cât de mult îl stimează El pe om, care artă cum are El nevoie de fiecare persoană ca să-și ducă la împlinire creația sa și să fie Tată pentru toți oamenii (2 Cor 6,18).

 

Două Bune Vestiri

 

Abisul care îi separa pe oameni de Dumnezeu a fost umplut, nivelat cu Neprihănita Zămislire:  creatura poate fi unită în mod intim cu Creatorul său. Această comuniune deplină, posibilă pentru toți oamenii (Ef 1,4), este rod al unui proces de creștere în credință care a fost trăit și de Maria. Itinerarul credinței Mariei poate fi cuprins între două mari cicluri: bunele vestiri. Fiecare bună vestire este o chemare din partea lui Dumnezeu la plinătatea vieții, iar în existența Mariei întâlnim două mari chemări: în prima Dumnezeul lui Israel se adresează fetei din Nazaret, în a doua Isus, „Dumnezeul-cu-noi” (Mt 1,23), o interpelează pe mama sa. Prima bună vestire va culmina cu nașterea Omului-Dumnezeu, a doua bună vestire va culmina cu nașterea discipolei desăvârșite.

 

În prima bună vestire Dumnezeu, rămânând neascultat de către preot în Templu (Lc 1,20), se adresează „celor pe care lumea le disprețuiește” (1 Cor 1,28), unei femei căsătorite în rău famatul Nazaret (In 1,46), și îi cere să devină mama Fiului Său (Lc 1,26-38).

 

Pe deplin încrezătoare în Dumnezeul ei, Maria acceptă: propunerea pe care mesagerul divin i-a făcut-o este formularea profundelor exigențe de viață pe care le avea în interiorul ei și pe care acum le poate descătușa și dezvolta.

 

A doua chemare are loc într-un climat extrem de dramatic: întregul clan familial a decis să-l captureze pe Isus, considerat de acum a fi un dement (Mc 3,21-35). Galileeanul, prezentându-se ca fiind trimisul Domnului (Lc 4,18-21), s-a comportat de fapt ca un dușman al lui Dumnezeu, încălcând preceptele și poruncile cele mai sfinte (Mc 3,5.22; 7,15-23), iar în timp ce autoritățile religioase îl stigmatizează ca fiind un eretic hulitor și îndrăcit (Mt 9,3), pentru lume e doar un nebun în care să arunce cu pietre (In 8,59).

 

Cererea familiarilor lui Isus „Mama ta și frații tăi te vor”, este întreruptă de răspunsul rece al Cristosului: „Cine e mama mea?…”. Pentru Isus intimii săi sunt numai aceia care îl urmează și asemenea lui trăiesc voința Tatălui traducând-o într-o iubire necondiționată care se adresează tuturor, făcând abstracție de categoriile religioase, morale și sexuale (Lc 10,29-37).

 

Maria trebuie să aleagă: ori rămâne cu clanul familial, care îl consideră pe Isus un scrântit la minte, și își salvează astfel reputația ei, ori îl urmează pe fiul ei, cunoscut ca fiind „un mâncăcios și un băutor de vin, prieten al vameșilor și al păcătoșilor” (Mt 11,19).

 

La Nazaret Fecioara s-a încrezut în invitația ce i-a fost adresată de Domnul ei și din această consimțire a ei s-a născut Mesia lui Dumnezeu. În această a doua bună vestire, mai dureroasă și mai matură, Maria răspunde încă o dată cu un da la invitația la plinătatea vieții care îi vine de la Omul-Dumnezeu și care o va conduce la o nouă naștere: cea a ei.

 

Acum mama se va naște din fiul: naștere nouă care va avea loc „de sus” (In 3,3), din cel care, înălțat pe cruce, o va transforma pe mamă în discipolă fidelă (In 19,25,27).

 

Încoronarea primei bune vestiri a fost fericirea cu care se deschid evangheliile: „Fericită cea care a crezut că se vor împlini cuvintele Domnului” (Lc 1,45); a doua bună vestire își va găsi formularea în fericirea cu care se încheie evangheliile: „Fericiți cei care vor crede cu toate că nu au văzut” (In 20,29).

 

Nașterea Femeii

 

În timp ce buna vestire din Nazaret culminează la Betleem, unde strălucirea luminii gloriei Domnului învăluie nașterea Fiului, iar păstorii și vrăjitorii sunt în adorație (Lc 2,1-21; Mt 2,1-12), cealaltă se va deschide spre întunericul din Ierusalim (Mc 15,33), unde înjurăturile și batjocurile însoțesc moartea Cristosului și nașterea Femeii (Mc 15,29-32; In 19,27).

 

Lângă cruce evanghelistul nu prezintă o femeie zdrobită de durere, care oricum stă aproape de fiul ei chiar dacă acesta e un criminal, ci pe curajoasa discipolă care a ales să-l urmeze pe învățător cu riscul propriei vieți, în timp ce apostolii, care au jurat că sunt gata să moară pentru el (Mc 14,29-31), au fugit în mod laș (Mt 26,56).

 

Pe Golgota, mai mult decât o mamă care suferă din cauza fiului, Ioan o arată de fapt pe discipola care suferă împreună cu Învățătorul ei, pe Femeia care împărtășește pedeapsa „Omului durerilor” (Is 53,3; Rm 8,17). Maria și-a luat crucea ei și s-a pus alături de cel condamnat la moarte împotriva celor ce l-au răstignit, trecând pentru totdeauna de partea celor asupriți și a celor disprețuiți.

 

Nu a fost ușor pentru Maria

 

Ca să treacă de partea celui răstignit s-a pus împotriva familiei ei și a trebuit s-o rupă cu religia care în persoana reprezentantului ei cel mai înalt, Marele preot, l-a excomunicat pe Isus (Mt 26,65; Mc 3,22). În fine, alegându-l pe cel condamnat, a îndrăznit chiar să se pună împotriva puterii civile care îl condamna și executa pe acel Galileean ca pe un periculos revoluționar. Maria aderă activ lângă patibul la Cel care „îi răstoarnă pe cei puternici de pe tronuri” (Lc 1,52): stă de partea victimelor acestor puternici și își însușește crucea, adică acceptă, asemenea lui Isus, să fie considerată drojdia societății, lepădătura societății, numai să nu renunțe la angajamentul de a fi prezență a iubirii lui Dumnezeu în mijlocul lumii (Mc 8,34).

 

Fantezia lui Dumnezeu

 

Ciclul deschis cu buna vestire din Nazaret se încheie cu imaginea sfintei familii unită în creșterea în iubire și cu Maria care „păstra toate acestea în inima ei” (Lc 2,51-52). Cealaltă bună vestire își are încoronarea ideală în noua familie a Mariei, comunitatea din Ierusalim, unde retrăiește, împreună cu toți credincioșii, experiența începută la Nazaret: Dumnezeul neascultat în Sanctuar, în Templu, continuă să-și reverse viața, Duhul, asupra celor excluși din Templu, asupra comunității Galileenilor eretici (Fap 1,14; 2,1 ș.u.).

 

În fine Maria „ridicată” la cer este semnătura lui Dumnezeu asupra planului „om”, un om care să se lase antrenat de acțiunea vivifiantă a Duhului sfânt. Această glorificare este destinul acelora pe care Cristosul i-a făcut frații săi pentru că, așa cum scrie Paul, cei care îl urmează pe Domnul „șed în ceruri, în Cristos Isus” (Ef 2,6), sunt asemenea lui învingători ai morții și continuă să trăiască pentru totdeauna (In 11,25).

 

Pentru Maria ridicarea la cer este încheierea normală a unei existențe extraordinare: încă din Nazaret ea s-a orientat mereu spre alegeri de viață, s-a încrezut în fantezia acelui Dumnezeu care transformă toate lucrurile în bine (Rm 8,28), și face în așa fel încât cele ce par a fi pietre, să fie în schimb pâini (Mt 7,9); un Dumnezeu care alege ceea ce în lume este disprețuit ca să facă din ceea ce este disprețuit în lume obiectul iubirii sale (1 Cor 27-30); și face în așa fel încât o fată anonimă dintr-un sat rătăcit să fie „proclamată fericită de toate generațiile” (Lc 1,48)

Pr. Alberto Maggi, biblist

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s