Noul umanism în Isus Cristos

Music-Pope FrancisÎntâlnire cu reprezentanții celei de-a V-a Întâlniri Naționale a Bisericii Italiene

(10 noiembrie 2015)

(Catedrala „Santa Maria del Fiore”, Firenze, marţi, 10 noiembrie 2015)

 

Noul umanism în Cristos Isus

 

Iubiți frați și surori, în cupola acestei catedrale foarte frumoase este reprezentată Judecata universală. În centru este Isus, lumina noastră. Inscripția care se citește în vârful frescei este „Ecce Homo” [Iată Omul”]. Privind această cupolă suntem atrași spre sus, în timp ce contemplăm transformarea Cristosului judecat de Pilat în Cristosul așezat pe tronul judecătorului. Un înger îi aduce sabia, însă Isus nu asumă simbolurile judecății, dimpotrivă ridică mâna dreaptă arătând semnele pătimirii, pentru că El „s-a dat pe sine însuși ca răscumpărare pentru toți” (1Tim 2,6). „Dumnezeu nu l-a trimis pe Fiul în lume ca să condamne lumea, ci pentru ca lumea să fie mântuită prin el” (In 3,17).

 

În lumina acestui Judecător al milostivirii, genunchii noștri se pleacă în adorație, iar mâinile noastre și picioarele noastre se revigorează. Putem vorbi despre umanism numai pornind de la centralitatea lui Isus, descoperind în El trăsăturile chipului autentic al omului. Contemplarea chipului lui Isus mort și înviat este cea care recompune umanitatea noastră, chiar și a celei fragmentate din cauza trudelor vieții, sau marcată de păcat. Nu trebuie să domesticim puterea chipului lui Cristos. Chipul este imaginea transcendenței sale. Este misericordiae vultus. Să ne lăsăm priviți de El. Isus este umanismul nostru. Să ne lăsăm neliniștiți mereu de întrebarea sa: „Voi, cine spuneți că sunt eu?” (Mt 16,15).

 

Privind chipul său ce anume vedem? Înainte de toate chipul unui Dumnezeu „golit de sine”, al unui Dumnezeu care a asumat condiția de servitor, umilit și ascultător până la moarte (cf. Fil 2,7). Chipul lui Isus este asemenea cu acela al atâtor frați ai noștri umiliți, făcuți sclavi, goliți. Dumnezeu a asumat chipul lor. Iar acel chip ne privește. Dumnezeu – care este „ființa despre care nu ne putem imagina existența uneia mai mari”, așa cum spunea sfântul Anselm, sau Deus­-ul semper maior al sfântului Ignaţiu de Loyola – devine tot mai mare decât El însuși înjosindu-se. Dacă nu ne înjosim, dacă nu ne micșorăm, nu vom putea vedea chipul său. Nu vom vedea nimic din plinătatea sa dacă nu acceptăm că Dumnezeu s-a golit de sine. Și deci nu vom înțelege nimic din umanismul creștin, iar cuvintele noastre vor fi frumoase, educate, rafinate, dar nu vor fi cuvinte de credință. Vor fi cuvinte care răsună în gol.

 

Nu vreau să desenez aici în abstract un „nou umanism”, o anumită idee despre om, ci să prezint cu simplitate câteva trăsături ale umanismului creștin care este acela al „sentimentelor lui Cristos Isus” (Fil 2,5). Ele nu sunt abstracte senzații provizorii ale sufletului, ci reprezintă forța interioară caldă care ne face capabili să trăim și să luăm decizii.

 

Care sunt aceste sentimente? Astăzi aș vrea să vă formulez cel puțin trei.

 

Primul sentiment este umilința. „Fiecare dintre voi, cu toată umilința, să-i considere pe ceilalți superiori sieși” (Fil 2,3), le spune sfântul Paul filipenilor. Mai departe, apostolul vorbește despre faptul că Isus nu consideră un „privilegiu” faptul de a fi ca Dumnezeu (Fil 2,6). Aici există un mesaj precis. Obsesia de a apăra propria glorie, propria „demnitate”, propria influență, nu trebuie să facă parte din sentimentele noastre. Trebuie să urmărim gloria lui Dumnezeu, iar aceasta nu coincide cu gloria noastră. Gloria lui Dumnezeu care strălucește în umilința grotei din Betleem sau în dezonoarea crucii lui Cristos ne surprinde mereu.

 

O altă atitudine a lui Isus care dă formă umanismului creștin este dezinteresul. „Fiecare să nu caute interesul propriu, ci pe cel al altora” (Fil 2,4), mai cere sfântul Paul. Așadar, mai mult decât dezinteresul, trebuie să căutăm fericirea celui care este lângă noi. Umanitatea creștinului este mereu în ieșire. Nu este narcisistă, autoreferenţială. Atunci când inima noastră este bogată și este atât de satisfăcută de ea însăși, atunci nu mai are loc pentru Dumnezeu. Să evităm, vă rog, „să ne închidem în structurile care ne dau falsă protecție, în normele care ne transformă în judecători implacabili, în obiceiurile în care ne simțim liniștiți” (Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 49).

 

Datoria noastră este să lucrăm pentru a face această lume un loc mai bun și să luptăm. Credința noastră este revoluționară printr-un impuls care vine de la Duhul Sfânt. Trebuie să urmăm acest impuls pentru a ieși din noi înșine, pentru a fi oameni conform Evangheliei lui Isus. Orice viață se hotărăște după capacitatea de dăruire. În acest lucru viața se transcende pe ea însăși, ajunge să fie rodnică.

 

Un ulterior sentiment al lui Cristos Isus este acela al fericirii. Creștinul este un fericit, are în el bucuria Evangheliei. În fericiri Domnul ne indică drumul. Parcurgându-l noi, ființele umane, putem ajunge la fericirea cea mai autentic umană și divină. Isus vorbește despre fericirea pe care o experimentăm numai atunci când suntem săraci pentru duh. Pentru marii sfinți fericirea are de-a face cu umilirea și sărăcia. Dar chiar și printre rândurile cele mai umile ale enoriașilor noștri există mult din această fericire: este aceea a celui care cunoaște bucuria solidarității, a împărtășirii cu alții chiar și a puținului pe care îl are; bogăția jertfei zilnice a unui loc de muncă, uneori dur și prost plătit, dar o muncă desfășurată din iubire față de persoanele dragi; și chiar și aceea a propriilor lipsuri, care, totuși, trăite cu încredere în providența și în milostivirea lui Dumnezeu Tatăl, alimentează o măreție umilă.

 

Fericirile pe care le citim în Evanghelie încep cu o binecuvântare și se termină cu o promisiune de mângâiere. Ne introduc de-a lungul unei cărări de măreție posibilă, aceea a spiritului, iar când spiritul este pregătit tot restul vine de la sine. Desigur, dacă noi nu avem inima deschisă față de Duhul Sfânt, acestea vor părea prostii pentru că nu ne duc la „succes”. Pentru a fi „fericiți”, pentru a gusta mângâierea prieteniei cu Isus Cristos, este necesar să avem inima deschisă. Fericirea este un pariu laborios, compus din renunțări, ascultare și învățare, ale cărui roade se adună în timp, dăruindu-ne o pace incomparabilă: „Gustați și vedeți cât de bun este Domnul” (Ps 34,9)!

 

Umilință, dezinteres, fericire: acestea sunt cele trei trăsături pe care astăzi vreau să le prezint spre meditația dumneavoastră despre umanismul creștin care se naște din umanitatea Fiului lui Dumnezeu. Iar aceste trăsături îi spun ceva și Bisericii italiene care astăzi se reunește pentru a merge împreună într-un exemplu de sinodalitate. Aceste trăsături ne spun că nu trebuie să fim obsedați de „putere”, chiar și atunci când aceasta ia chipul unei puteri utile și funcționale imaginii sociale a Bisericii. Dacă Biserica nu asumă sentimentele lui Isus, se dezorientează, pierde sensul. În schimb, dacă le asumă, știe să fie la înălțimea misiunii sale. Sentimentele lui Isus ne spun că o Biserică ce se gândește la ea însăși și la propriile interese ar fi tristă. În sfârșit, fericirile sunt oglinda în care să ne privim, ceea ce ne permite să aflăm dacă mergem pe cărarea corectă: este o oglindă care nu minte.

 

O Biserică ce prezintă aceste trei trăsături – umilință, dezinteres, fericire – este o Biserică ce știe să recunoască acțiunea Domnului în lume, în cultură, în viața zilnică a oamenilor. Am spus asta de mai multe ori și vă repet și vouă astăzi: „prefer mai degrabă o Biserică accidentată, rănită și murdară pentru că a ieșit pe drumuri, decât o Biserică bolnavă din cauza închiderii și a comodității de a se agăța de propriile siguranțe. Nu vreau o Biserică preocupată să fie centrul și care ajunge să fie închisă într-o învălmășeală de obsesii și proceduri” (Evangelii gaudium, 49).

 

Însă știm că ispitele există; ispitele care trebuie înfruntate sunt multe. Vă prezint cel puțin două. Nu vă speriați, aceasta nu va fi o listă de ispite! Ca acelea cincisprezece pe care le-am spus Curiei!

 

Prima dintre ele este cea pelagiană. Ea silește Biserica să nu fie umilă, dezinteresată și fericită. Și face acest lucru prin aparența unui bine. Pelagianismul ne face să avem încredere în structuri, în organizări, în planificările perfecte pentru că sunt abstracte. Adesea ne face chiar să asumăm un stil de control, de duritate, de normativitate. Norma, regula, îi dă pelagianului siguranța de a se simți superior, de a avea o orientare precisă. În acest lucru își găsește forța sa, nu în lejeritatea suflului Duhului. În fața relelor sau a problemelor Bisericii este inutil să căutăm soluții în conservatorisme și fundamentalisme, în restaurarea conduitelor și a formelor depășite care nici măcar din punct de vedere cultural nu au capacitatea să fie semnificative. Doctrina creștină nu este un sistem închis incapabil să genereze întrebări, îndoieli, interogative, ci este vie, știe să neliniștească, știe să însuflețească. Are un chip care nu e rigid, are un trup care se mișcă și se dezvoltă, are carne fragedă: doctrina creștină se numește Isus Cristos.

 

Apoi, reforma Bisericii – iar Biserica este semper reformanda – este străină de pelagianism. Ea nu se epuizează în al nu știu câtelea plan pentru a schimba structurile. Ci înseamnă a ne altoi și a ne înrădăcina în Cristos lăsându-ne conduși de Duh. Atunci totul va fi posibil cu geniu și creativitate.

 

Biserica italiană să se lase purtată de suflul Său puternic și pentru aceasta, uneori, neliniștitor. Să-și asume mereu spiritul marilor ei exploratori, care pe nave au fost pasionați de navigație în larg și nu speriați de granițe și de furtuni. Să fie o Biserică liberă și deschisă față de provocările prezentului, niciodată în defensivă de teama să piardă ceva. Și, întâlnindu-i pe oameni de-a lungul străzilor lor, să-și asume propunerea sfântului Paul: „M-am făcut slab pentru cei slabi, ca să-i câștig pe cei slabi. M-am făcut totul pentru toți, ca să-l salvez cu orice preț pe careva” (1Cor 9,22).

 

O a doua ispită care trebuie s-o înfrângem este aceea a gnosticismului. Ea duce la încredere în raționamentul logic și clar, care însă pierde tandrețea cărnii fratelui. Fascinația gnosticismului este aceea a „unei credințe închise în subiectivism, unde interesează numai o determinată experiență sau o serie de raționamente și cunoștințe care se consideră că pot întări și ilumina, dar unde subiectul în definitiv rămâne închis în imanența propriei rațiuni sau a sentimentelor sale” (Evangelii gaudium, 94). Gnosticismul nu poate transcende.

 

Diferența dintre transcendența creștină și orice formă de spiritualism gnostic se află în misterul întrupării. A nu pune în practică, a nu conduce Cuvântul la realitate, înseamnă a construi pe nisip, a rămâne în ideea pură și a degenera în intimisme care nu dau rod, care fac steril dinamismul său.

 

Biserica italiană are mari sfinți al căror exemplu poate s-o ajute să trăiască credința cu umilință, dezinteres și bucurie, de la Francisc de Assisi până la Filip Neri. Dar să ne gândim și la simplitatea personajelor inventate precum don Camillo care face pereche cu Peppone. Mă uimește cum în poveștile lui Guareschi rugăciunea unui paroh bun se unește cu apropierea evidentă de oameni. Despre sine pr. Camillo spunea: „Sunt un sărman preot de țară care îi cunoaște pe enoriașii săi unul câte unul, îi iubește, care le știe durerile și bucuriile, care suferă și știe să râdă cu ei”. Apropierea de oameni și rugăciunea sunt cheia pentru a trăi un umanism creștin popular, umil, generos, bucuros. Dacă pierdem acest contact cu poporul credincios al lui Dumnezeu pierdem în umanitate și nu mergem nicăieri.

 

Dar atunci ce trebuie să facem, părinte? – veți spune voi. Ce ne cere Papa?

 

Vă revine vouă să hotărâți: popor și păstori împreună. Eu astăzi doar vă invit să vă ridicați capul și să-l contemplați încă o dată pe Ecce Homo pe care îl avem deasupra capetelor noastre. Să ne oprim ca să contemplăm scena. Să ne întoarcem la Isus care aici este reprezentat ca Judecător universal. Ce se va întâmpla atunci când „Fiul omului va veni în gloria lui, împreună cu toți îngerii săi, și se va așeza pe tronul gloriei sale” (Mt 25,31)? Ce anume ne spune Isus?

 

Putem să ni-l imaginăm pe acest Isus care se află deasupra capetelor noastre spunând fiecăruia dintre noi și Bisericii italiene câteva cuvinte. Ar putea spune: „Veniți, binecuvântații Tatălui meu, primiți ca moștenire împărăția pregătită pentru voi încă de la crearea lumii, pentru că am fost flămând și mi-ați dat să mănânc, am fost însetat și mi-ați dat să beau, am fost străin și m-ați primit, gol și m-ați îmbrăcat, bolnav și m-ați vizitat, am fost în închisoare și ați venit la mine” (Mt 25,34-36). Îmi vine în minte preotul care l-a primit pe acest preot foarte tânăr care a dat mărturie.

 

Dar ar putea să spună și: „Plecați de la mine, blestemaților, în focul cel veșnic pregătit pentru diavol și îngerii lui, pentru că am fost flămând și nu mi-ați dat să mănânc, am fost însetat și nu mi-ați dat să beau, am fost străin și nu m-ați primit, gol și nu m-ați îmbrăcat, bolnav și în închisoare și nu m-ați vizitat” (Mt 25,41-43).

 

Fericirile și cuvintele pe care tocmai le-am citit despre judecata universală ne ajută să trăim viața creștină la nivel de sfințenie. Sunt puține cuvinte, simple, dar practice. Doi pilaștri: fericirile și cuvintele de la judecata finală. Domnul să ne dea harul să înțelegem acest mesaj al său! Și să mai privim încă o dată la trăsăturile chipului lui Isus și la gesturile sale. Să-l vedem pe Isus care mănâncă și bea cu păcătoșii (Mc 2,16; Mt 11,19); să-l contemplăm în timp ce conversează cu samariteana (In 4,7-26); să-l spionăm în timp ce-l întâlnește noaptea pe Nicodim (In 3,1-21); să gustăm cu afect scena Lui care lasă să-i fie unse picioarele de o prostituată (cf. Lc 7,36-50); să simțim saliva sa pusă pe limba noastră care astfel se dezleagă (Mc 7,33). Să admirăm „simpatia întregului popor” care îi înconjoară pe discipolii săi, adică pe noi, și să experimentăm „bucuria lor și simplitatea inimii lor” (Fap 2,46-47).

 

Episcopilor le cer să fie păstori. Nimic mai mult: păstori. Aceasta să fie bucuria voastră: „Sunt păstor”. Oamenii, turma voastră, vor fi cei care vă vor susține. Recent am citit despre un episcop care povestea că era în metrou la ora de vârf și era așa de multă lume încât nu mai știa unde să pună mâna pentru a se ține. Împins dintr-o parte și din alta, se sprijinea de oameni ca să nu cadă. Și astfel s-a gândit că, în afară de rugăciune, ceea ce îl face pe un episcop să stea în picioare sunt enoriașii săi.

 

Nimic și nimeni să nu vă ia bucuria de a fi susținuți de poporul vostru. Ca păstori fiți nu predicatori de doctrine complexe, ci vestitori ai lui Cristos, mort și înviat pentru noi. Punctați pe esențial, pe kerygma. Nu există nimic mai solid, mai profund și mai sigur decât această vestire. Dar să fie întregul popor al lui Dumnezeu cel care vestește Evanghelia, popor și păstori, vreau să spun. Am exprimat această preocupare pastorală a mea în exortația apostolică Evangelii gaudium (cf. nr. 111-134).

 

Întregii Biserici italiene îi recomand ceea ce am indicat în acea Exortație: incluziunea socială a săracilor, care au un loc privilegiat în poporul lui Dumnezeu și capacitatea de întâlnire și de dialog pentru a favoriza prietenia socială în tara voastră, căutând binele comun.

 

Opțiunea pentru cei săraci este „formă specială de primat în exercitarea carității creștine, mărturisită de întreaga Tradiție a Bisericii” (Ioan Paul al II-lea, Enciclica Sollicitudo rei socialis, 42). Această opțiune „este implicită în credința cristologică în acel Dumnezeu care s-a făcut sărac pentru noi, pentru a ne îmbogăți prin sărăcia sa” (Benedict al XVI-lea, Discurs la Sesiunea inaugurală a celei de-a V-a Conferințe Generale a Episcopatului Latinoamerican și din Caraibe). Săracii cunosc bine sentimentele lui Cristos Isus deoarece din experiență îl cunosc pe Cristos suferind. „Suntem chemați să-l descoperim pe Cristos în ei, să le dăm lor glasul nostru în cauzele lor, dar și să le fim lor prieteni, să-i ascultăm, să-i înțelegem și să primim înțelepciunea misterioasă pe care Dumnezeu vrea să ne-o comunice prin intermediul lor” (Evangelii gaudium, 198).

 

Dumnezeu să ocrotească Biserica italiană de orice surogat al puterii, al imaginii, al banilor. Sărăcia evanghelică este creativă, primește, susține și este bogată în speranță.

 

Suntem aici la Firenze, oraș al frumuseții. Câtă frumusețe în acest oraș a fost pusă în slujba carității! Mă gândesc la Spitalul Nevinovaților, de exemplu. Una dintre primele arhitecturi renascentiste a fost creată pentru slujirea copiilor abandonați și a mamelor disperate. Deseori aceste mame lăsau, împreună cu nou-născuții, medalii rupte în două, cu care sperau, prezentând cealaltă jumătate, să-i poată recunoaște pe proprii copii în vremuri mai bune. Iată, trebuie să ne imaginăm că săracii noștri o medalie ruptă. Noi avem cealaltă jumătate. Pentru că Biserica mamă are în Italia jumătate din medalia tuturor și îi recunoaște pe toți fiii ei abandonați, asupriți, trudiți. Iar acest lucru este din totdeauna una dintre virtuțile voastre, pentru că știți bine că Domnul și-a vărsat sângele nu pentru câțiva, nici pentru putini, nici pentru mulți, ci pentru toți.

 

Vă mai recomand, în mod special, și capacitatea de dialog și de întâlnire. A dialoga nu înseamnă a negocia. A negocia înseamnă a încerca să ne obținem propria „felie” din tortul comun. Nu asta înțeleg să spun. Ci înseamnă a căuta binele comun pentru toți. A discuta împreună, aș îndrăzni să spun a ne enerva împreună, a ne gândi la soluțiile cele mai bune pentru toți. De multe ori întâlnirea este implicată în conflict. În dialog există conflictul: este logic și previzibil să fie așa. Și nu trebuie să ne temem de conflict, nici să-l ignorăm, ci să-l acceptăm. „Să acceptăm să suportăm conflictul, să-l rezolvăm și să-l transformăm într-un inel de legătură al unui nou proces” (Evangelii gaudium, 227).

 

Dar trebuie să ne amintim mereu că nu există umanism autentic care să nu contemple iubirea ca legătură între ființele umane, fie ea de natură interpersonală, intimă, socială, politică sau intelectuală. Pe acest lucru se întemeiază necesitatea dialogului și a întâlnirii pentru a construi împreună cu ceilalți societatea civilă. Noi știm că răspunsul cel mai bun dat conflictualității ființei umane din celebrul homo homini lupus al lui Thomas Hobbes este „Ecce Homo” al lui Isus care nu recriminează, ci primește și, plătind personal, mântuiește.

 

Societatea italiană se construiește atunci când diferitele sale bogății culturale pot să dialogheze în mod constructiv: cea populară, cea academică, cea a tineretului, cea artistică, cea tehnologică, cea economică, cea politică, cea a mass-media… Biserica să fie ferment de dialog, de întâlnire, de unitate. De altfel, însăși formulările noastre de credință sunt rod al unui dialog și al unei întâlniri dintre culturi, comunități și instanțe diferite. Nu trebuie să ne fie frică de dialog: ci dimpotrivă, tocmai confruntarea și critica ne ajută să ferim teologia să se transforme în ideologie.

 

Amintiți-vă, pe lângă aceasta, că modul cel mai bun pentru a dialoga nu este acela de a vorbi și a discuta, ci acela de a face ceva împreună, de a construi împreună, de a face proiecte: nu singuri, între catolici, ci împreună cu toți cei care au bunăvoință.

 

Și fără să ne fie frică să realizăm exodul necesar oricărui dialog autentic. Altfel nu este posibil să înțelegem argumentele celuilalt, nici să înțelegem până la capăt că fratele contează mai mult decât pozițiile pe care le judecăm îndepărtate de certitudinile noastre de asemenea autentice. Este frate.

 

Dar Biserica să știe să dea și un răspuns clar în fața amenințărilor care provin din interiorul dezbaterii publice: tocmai aceasta este una dintre formele contribuției specifice a credincioșilor la construirea societății comune. Credincioșii sunt cetățeni. Și spun acest lucru aici la Firenze, unde arta, credința și cetățenia s-au format mereu într-un echilibru dinamic între denunțare și propunere. Națiunea nu este un muzeu, ci este o lucrare colectivă în construire permanentă în care trebuie puse în comun tocmai lucrurile care diferențiază, inclusiv apartenențele politice sau religioase.

 

Apelez mai ales „la voi, tinerilor, pentru că sunteți puternici”, spunea apostolul Ioan (1In 1,14). Tinerilor, depășiți apatia. Nimeni să nu disprețuiască tinerețea voastră, ci învățați să fiți modele în vorbire și în acțiune (cf. 1Tim 4,12). Vă cer să fiți constructori ai Italiei, să vă puneți pe treabă pentru o Italie mai bună. Vă rog, nu priviți de la balcon viața, ci angajați-vă, pătrundeți în amplul dialog social și politic. Mâinile credinței voastre să se ridice spre cer, dar să se ridice în timp ce edifică un oraș construit pe relații în care iubirea lui Dumnezeu este fundamentul. Și astfel veți fi liberi să acceptați provocările prezentului, să trăiți schimbările și transformările.

 

Se poate spune că astăzi nu trăim o epocă a schimbărilor cât mai ales o schimbare a epocii. Situațiile pe care le trăim astăzi ne prezintă deci noi provocări care pentru noi uneori sunt chiar greu de înțeles. Acest timp al nostru ne cere să trăim problemele ca pe niște provocări și nu ca pe niște obstacole: Domnul este activ și în acțiune în lume. Voi, așadar, ieșiți pe străzi și mergeți la răscruci: toți cei pe care-i veți găsi, chemați-i, neexcluzându-l pe nimeni (cf. Mt 22,9). Mai ales însoțiți-i pe aceia care a rămas pe marginea străzii, „pe șchiopi, ologi, orbi, surzi” (Mt 15,30). Oriunde ați fi, nu construiți niciodată nici ziduri, nici granițe, ci piețe și spitale de campanie.

 

***

 

Îmi place o Biserică italiană neliniștită, tot mai apropiată de cei abandonați, de cei uitați, de cei imperfecți. Doresc o Biserică veselă cu față de mamă, care înțelege, însoțește, mângâie. Visați și voi această Biserică, credeți în ea, inovați cu libertate. Umanismul creștin pe care sunteți chemați să-l trăiți afirmă radical demnitatea fiecărei persoane ca Fiu al lui Dumnezeu, stabilește între fiecare ființă umană o fraternitate fundamentală, ne învață să înțelegem munca, să locuim în lumea creată ca într-o casă comună, furnizează motivații pentru bucurie și umorism, chiar și în mijlocul unei vieți de atâtea ori foarte dure.

 

Deși nu-mi revine mie să spun cum să realizăm astăzi acest vis, permiteți-mi numai să vă las o indicație pentru următorii ani: în fiecare comunitate, în fiecare parohie și instituție, în fiecare dieceză și circumscripție, în fiecare regiuni, încercați să demarați, în mod sinodal, o aprofundare a exortației Evangelii gaudium, ca să deduceți din ea criterii practice și să puneți în practică dispozițiile sale, mai ales în privința celor trei sau patru priorități pe care le veți fi identificat în acest congres. Sunt sigur de capacitatea voastră de a vă pune în mișcare creativă pentru a concretiza acest studiu. Sunt sigur de acest lucru pentru că sunteți o Biserică adultă, foarte veche în credință, solidă în rădăcini și largă în roade. De aceea fiți creativi în a exprima acel geniu pe care cei mai ai voștri, de la Dante până la Michelangelo, l-au exprimat în mod inegalabil. Să credeți în geniul creștinismului italian, care nu este patrimoniu nici al indivizilor, nici al unei elite, ci al comunității, al poporului acestei Țări extraordinare.

 

Vă încredințez Mariei, care aici la Firenze este venerată ca „Preasfânta Vestită”. În fresca ce se află în bazilica omonimă – unde voi merge peste puțin timp -, îngerul tace și Maria vorbește spunând „Ecce ancilla Domini”. În acele cuvinte suntem noi toți. Întreaga Biserică italiană să le rostească împreună cu Maria. Mulțumesc.

 

http://m.vatican.va/content/francescomobile/it/speeches/2015/november/documents/papa-francesco_20151110_firenze-convegno-chiesa-italiana.html

 

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s