Urări de Crăciun 2017

Iubiţi fraţi şi surori,

Crăciunul este sărbătoarea credinţei în Fiul lui Dumnezeu care s-a făcut om pentru a reda omului demnitatea sa filială, pierdută din cauza păcatului şi a neascultării. Crăciunul este sărbătoarea credinţei în inimile care se transformă în iesle pentru a-l primi pe El, în sufletele care-i permit lui Dumnezeu să facă să răsară din trunchiul sărăciei lor vlăstarul de speranţă, de caritate şi de credinţă.

Cea de astăzi este o nouă ocazie pentru a ne schimba urările de Crăciun şi a dori pentru voi toţi, pentru colaboratorii voştri, pentru reprezentanţii pontificali, pentru toate persoanele care prestează serviciu în Curie şi pentru toţi cei dragi ai voştri un sfânt şi fericit Crăciun şi un An Nou fericit. Fie ca acest Crăciun să ne deschidă ochii pentru a abandona ceea ce este superfluu, fals, maliţios şi prefăcut, şi pentru a vedea ceea ce este esenţial, adevărat, bun şi autentic. Multe felicitări cu adevărat!

Iubiţi fraţi,

Vorbind anterior despre Curia Romană ad intra, doresc anul acesta să împărtăşesc cu voi câteva reflecţii despre realitatea Curiei ad extra, adică raportul Curiei cu naţiunile, cu Bisericile particulare, cu Bisericile orientale, cu dialogul ecumenic, cu ebraismul, cu islamul şi celelalte religii, adică raportul cu lumea externă.

Reflecţiile mele se bazează desigur pe principiile fundamentale şi canonice ale Curiei, pe însăşi istoria Curiei, dar şi pe viziunea personală pe care am încercat s-o împărtăşesc cu voi în discursurile din ultimii ani, în contextul actualei reforme în desfăşurare.

Şi vorbind despre reformă îmi vine în minte expresia simpatică şi semnificativă a mons. Frèdèric-François-Xavier De Mérode: „A face reforme la Roma este ca şi cum s-ar curăţa Marele Sfinx de la Giza cu o periuţă de dinţi”[1]. Asta evidenţiază de câtă răbdare, dăruire şi delicateţe este nevoie pentru a obţine acest obiectiv, deoarece Curia este o instituţie veche, complexă, venerabilă, compusă din oameni care provin din diferite culturi, limbi şi construcţii mentale şi care, structural şi din totdeauna, este legată cu funcţia primaţială a episcopului de Roma în Biserică, adică de funcţia „sacră” voită de însuşi Cristos Domnul pentru binele întregului trup al Bisericii (ad bonum totius corporis)[2].

Aşadar, universalitatea slujirii Curiei provine şi izvorăşte din catolicitatea slujirii petrine. O Curie închisă în ea însăşi ar trăda obiectivul existenţei sale şi ar cădea în autoreferenţialitate, condamnându-se la autodistrugere. Curia, ex natura, este proiectată ad extra deoarece şi cât timp este legată de slujirea petrină, în slujba Cuvântului şi a anunţării Veştii Bune: pe Dumnezeul Emanuel, care se naşte între oameni, care se face om pentru a arăta fiecărui om apropierea sa viscerală, iubirea sa fără limite şi dorinţa sa divină ca toţi oamenii să se mântuiască şi să ajungă să se bucure de fericirea cerească (cf. 1Tim 2,4); pe Dumnezeul care face să răsară soarele său peste cei buni şi peste cei răi (cf. Mt 5,45); pe Dumnezeul care n-a venit pentru a fi slujit ci pentru a sluji (cf. Mt 20,28); pe Dumnezeul care a constituit Biserica pentru a fi în lume, dar nu a lumii, şi pentru a fi instrument de mântuire şi de slujire.

Tocmai gândindu-mă la această finalitate ministerială, petrină şi curială, adică de slujire, salutându-i recent pe părinţii şi conducătorii Bisericilor orientale catolice[3], a recurs la expresia „primat diaconal”, făcând trimitere imediat la imaginea îndrăgită a sfântului Grigore cel Mare, Servus servorum Dei. Această definiţie, în dimensiunea sa cristologică, este înainte de toate expresie a voinţei ferme de a-l imita pe Cristos, care a asumat forma de slujitor (cf. Fil 2,7). Benedict al XVI-lea, când a vorbit despre asta, a spus că pe buzele lui Grigore această frază nu era „o formulă pioasă, ci adevărata manifestare a modului său de a trăi şi de a acţiona. El era intim lovit de umilinţa lui Dumnezeu, care în Cristos s-a făcut slujitorul nostru, ne-a spălat şi ne spală picioarele murdare”[4].

O atitudine diaconală asemănătoare trebuie să-i caracterizeze şi pe cei care, cu diferite titluri, lucrează în cadrul Curiei Romane care, aşa cum aminteşte şi Codul de Drept Canonic, acţionând în numele şi cu autoritatea Suveranului Pontif, „îşi îndeplineşte propria funcţie pentru binele şi în slujba Bisericilor” (can. 360; cf. CCEO, can. 46).

Primat diaconal „referitor la papa”[5]; şi la fel de diaconal, prin urmare, este munca ce se desfăşoară în cadrul Curiei Romane ad intra şi în exterior ad extra. Această temă a diaconiei ministeriale şi curiale mă duce la un vechi text prezent în Didascalia apostolorum, unde se afirmă: „diaconul să fie urechea şi gura episcopului, inima sa şi sufletul său”[6], pentru că de această înţelegere este legată comuniunea, armonia şi pacea în Biserică, deoarece diaconul este păzitorul slujirii în Biserică[7]. Nu cred că e întâmplător că urechea este organul auzului dar şi al echilibrului; şi gura este organul gustului şi al vorbirii.

Un alt text antic adaugă că diaconii sunt chemaţi să fie ca ochii episcopului[8]. Ochiul priveşte pentru a transmite minţii imaginile, ajutând-o să ia deciziile şi să conducă spre binele întregului trup.

Relaţia care se poate deduce din aceste imagini este aceea de comuniune de ascultare filială pentru slujirea poporului sfânt al lui Dumnezeu. Apoi, nu este îndoială că aşa trebuie să fie şi cea care există între toţi cei care lucrează în Curia Romană, de la conducătorii dicasterelor şi superiori la oficiali şi la toţi. Comuniunea cu Petru întăreşte şi revigorează comuniunea dintre toţi membrii.

Din acest punct de vedere, referinţa la simţurile organismului uman ne ajută să avem simţul extroversiunii, al atenţiei faţă de ceea ce este în afară. De fapt, în organismul uman simţurile sunt prima noastră legătură cu lumea ad extra, sunt ca o punte spre ea; sunt posibilitatea noastră de a ne relaţiona. Simţurile ne ajută să percepem realul şi la fel să ne situăm în real. Nu întâmplător sfântul Ignaţiu de Loyola a recurs la simţuri în contemplarea misterelor lui Cristos şi a adevărului[9].

Acest lucru este foarte important pentru a depăşi acea logică dezechilibrată şi degenerată a comploturilor sau a cercurilor mici care în realitate reprezintă – în pofida tuturor justificărilor şi bunelor lor intenţii – un cancer care duce la autoreferenţialitate, care se infiltrează şi în organismele ecleziastice ca atare, şi îndeosebi în persoanele care lucrează în ele. Însă când se întâmplă asta, se pierde bucuria Evangheliei, bucuria de a-l comunica pe Cristos şi de a fi în comuniune cu El; se pierde generozitatea consacrării noastre (cf. Fap 20,35 şi 2Cor 9,7).

Permiteţi-mi aici să spun două cuvinte despre un alt pericol, adică acela al trădătorilor încrederii sau al profitorilor maternităţii Bisericii, adică persoanele care sunt selecţionate cu grijă pentru a da mai mare vigoare trupului şi reformei, dar – neînţelegând înălţimea responsabilităţii lor – se lasă corupte de ambiţie sau de laudă deşartă şi, când sunt îndepărtate în mod delicat, se autodeclară în mod greşit martiri ai sistemului, ai „papei neinformat”, ai „vechii gărzi”…, în loc să recite acel „mea culpa”. Alături de aceste persoane mai sunt apoi altele care încă lucrează în Curie, cărora li se dă tot timpul pentru a relua calea corectă, în speranţa ca să găsească în răbdarea Bisericii o oportunitate pentru a se converti şi nu pentru a profita de ea. Asta desigur fără a uita cea mai mare majoritate de persoane fidele care lucrează acolo cu lăudabilă angajare, fidelitate, competenţă, dăruire precum şi cu atâta sfinţenie.

Aşadar, este oportun, întorcându-ne la imaginea trupului, să evidenţiem că aceste „simţuri instituţionale”, cu care am putea compara într-un fel dicasterele din Curia Romană, trebuie să lucreze în manieră conformă cu natura lor şi cu finalitatea lor: în numele şi cu autoritatea Suveranului Pontif şi mereu pentru binele şi în slujba Bisericilor[10]. Ele sunt chemate să fie în Biserică precum nişte fidele antene sensibile: emiţătoare şi receptoare.

Antene emiţătoare deoarece sunt abilitate să transmită fidel voinţa papei şi a superiorilor. Cuvântul „fidelitate”[11] pentru cei care lucrează la Sfântul Scaun „asumă un caracter special, din moment ce ei pun în slujba Succesorului lui Petru o bună parte din propriile energii, din propriul timp şi din propria slujire zilnică. Este vorba despre o responsabilitate gravă, dar şi despre un dar special, care cu trecerea timpului dezvoltă o legătură afectivă cu papa, de destăinuire interioară, un natural idem sentire, care este bine exprimat chiar de cuvântul «fidelitate»”[12].

Imaginea antenei face trimitere de asemenea la cealaltă mişcare, cea inversă, adică a receptării. Este vorba de a percepe instanţele, întrebările, cererile, strigătele, bucuriile şi lacrimile Bisericilor şi ale lumii în aşa fel încât să fie transmise episcopului de Roma cu scopul de a-i permite să desfăşoare mai eficace îndatorirea sa şi misiunea sa de „principiu şi fundament perpetuu şi vizibil al unităţii de credinţă şi de comuniune”[13]. Cu această receptivitate, care este mai importantă decât aspectul preceptor, dicasterele din Curia Romană intră cu generozitate în acel proces de ascultare şi de sinodalitate despre care deja am vorbit[14].

Iubiţi fraţi şi surori,

Am recurs la expresia „primat diaconal”, la imaginea trupului, a simţurilor şi a antenei pentru a explica tocmai că pentru a ajunge în spaţiile unde Duhul vorbeşte Bisericilor (adică istoria) şi pentru a realiza scopul activităţii (salus animarum) este necesar, ba chiar indispensabil, să se practice discernământul semnelor timpurilor[15], comuniunea în slujire, caritatea în adevăr, docilitatea faţă de Duhul şi ascultarea încrezătoare faţă de superiori.

Probabil că este util de amintit aici că înseşi numele diferitelor dicastere şi ale oficiilor din Curia Romană lasă să se întrevadă care sunt realităţile în favoarea cărora trebuie să se lucreze. Dacă ne uităm bine, este vorba despre acţiuni fundamentale şi importante pentru toată Biserica şi aş spune pentru lumea întreagă.

Activitatea Curiei fiind într-adevăr foarte amplă, m-aş limita de data aceasta să vă vorbesc generic despre Curia ad extra, adică despre câteva aspecte fundamentale, selecţionate, de la care pornind nu va fi dificil, în viitorul apropiat, să se prezinte şi să se aprofundeze celelalte domenii ale activităţii Curiei.

Curia şi raportul cu naţiunile

În acest domeniu joacă un rol fundamental Diplomaţia Vaticană, care este căutarea sinceră şi constantă de a face Sfântul Scaun un constructor de punţi, de pace şi de dialog între naţiuni. Şi fiind o Diplomaţie în slujba omenirii şi a omului, a mâinii întinse şi a uşii deschise, ea se angajează în a asculta, în a înţelege, în a ajuta, în a ridica şi în a interveni prompt şi respectuos în orice situaţie pentru a apropia distanţele şi pentru a ţese încrederea. Unicul interes al Diplomaţiei Vaticane este acela de a fi liberă de orice interes lumesc sau material.

Apoi Sfântul Scaun este prezent pe scena mondială pentru a colabora cu toate persoanele şi naţiunile de bunăvoinţă şi pentru a reafirma importanţa de a păzi casa noastră comună de orice egoism distructiv; pentru a afirma că războaiele aduc numai moarte şi distrugere; pentru a lua din trecut învăţăturile necesare care ne ajută să trăim mai bine prezentul, să construim solid viitorul şi să-l salvgardăm pentru noile generaţii.

Întâlnirile cu şefii naţiunilor şi cu diferitele delegaţii, împreună cu călătoriile apostolice, sunt mijlocul şi obiectivul pentru aceste lucruri.

Iată pentru ce a fost constituită a treia secţiune a Secretariatului de Stat, cu finalitatea de a demonstra atenţia şi apropierea papei şi a superiorilor de la Secretariatul de Stat faţă de personalul cu rol diplomatic precum şi faţă de călugării şi călugăriţele, faţă de laicii şi laicele care lucrează în Reprezentanţele Pontificale. O secţiune care se ocupă de problemele referitoare la persoanele care lucrează în serviciul diplomatic al Sfântului Scaun sau care se pregătesc pentru asta, în strânsă colaborarea cu Secţiunea pentru Afaceri Generale şi cu Secţiunea pentru Raporturile cu Statele[16].

Această atenţie deosebită se bazează pe dubla dimensiune a slujirii personalului diplomatic cu rol: păstori şi diplomaţi, în slujba Bisericilor particulare şi a naţiunilor în care lucrează.

Curia şi Bisericile particulare

Raportul care leagă Curia cu diecezele şi eparhiile este de importanţă primară. Ele găsesc în Curia Romană sprijinul şi ajutorul necesar de care pot avea nevoie. Este un raport care se bazează pe colaborare, pe încredere şi niciodată pe superioritate sau pe adversitate. Izvorul acestui raport este în decretul conciliar despre slujirea pastorală a episcopilor, unde se explică mai pe larg că aceea a Curiei este o muncă desfăşurată „în folosul Bisericilor şi în slujba păstorilor sacri”[17].

Aşadar, Curia Romană are ca punct de referinţă nu numai pe episcopul de Roma, de la care ia autoritate, ci şi Bisericile particulare şi pe păstorii lor din lumea întreagă, pentru binele cărora lucrează şi acţionează.

La această caracteristică de „slujire adusă papei şi episcopilor, Bisericii universale, Bisericilor particulare” şi lumii întregi am făcut referinţă în prima dintre aceste întâlniri anuale ale noastre, când am subliniat că „În Curia Romană se învaţă, «se respiră» în mod special această dublă dimensiune a Bisericii, această întrepătrundere între universal şi particular”; şi am adăugat: „cred că este una dintre cele mai frumoase experienţe ale celui care trăieşte şi lucrează la Roma”[18].

Vizitele ad limina Apostolorum, în acest sens, reprezintă o mare oportunitate de întâlnire, de dialog şi îmbogăţire reciprocă. Iată pentru ce am preferat, întâlnindu-i pe episcopi, să am un dialog de ascultare reciprocă, liberă, rezervată, sinceră care merge dincolo de schemele protocolare şi obişnuitul schimb de discursuri şi de recomandări. Este important şi dialogul dintre episcopi şi diferitele dicastere. Anul acesta, reluând vizitele ad limina, după anul Jubileului, episcopii mi-au destăinuit că au fost bine primiţi şi ascultaţi de toate dicasterele. Acest lucru mă bucură mult şi le mulţumesc conducătorilor de dicastere prezenţi aici.

Permiteţi-mi aici, în acest moment deosebit din viaţa Bisericii, să atrag atenţia noastră şi asupra apropiatei a XV-a Adunări Generale Ordinare a Sinodului Episcopilor, convocată cu tema „Credinţa, tinerii şi discernământul vocaţional”. A chema Curia, pe episcopi şi toată Biserica să dea o atenţie specială persoanelor tinerilor nu înseamnă a privi numai la ei, ci şi a pune în discuţie o temă nodală datorită unui ansamblu de relaţii şi de urgenţe: raporturile intergeneraţionale, familia, domeniile pastoraţiei, viaţa socială… Anunţă asta clar Documentul pregătitor în introducerea sa: „Biserica a decis să se întrebe despre modul de a-i însoţi pe tineri ca să recunoască şi să primească chemarea la iubire şi la viaţă în plinătate, precum şi să le ceară tinerilor înşişi s-o ajute să găsească modalităţile mai eficace astăzi pentru a anunţa Vestea Bună. Prin tineri, Biserica va putea să perceapă glasul Domnului care răsună şi astăzi. Ca odinioară Samuel (cf. 1Sam 3,1-21) şi Ieremia (cf. Ier 1,4-10), există tineri care ştiu să perceapă acele semne din timpul nostru pe care Duhul le indică. Ascultând aspiraţiile lor putem întrevedea lumea de mâine care ne vine în întâmpinare şi căile pe care Biserica este chemat să le parcurgă”[19].

Curia şi Bisericile orientale

Unitatea şi comuniunea care domină raportul dintre Biserica Romei şi Bisericile orientale reprezintă un exemplu concret de bogăţie în diversitate pentru toată Biserica. Ele, în fidelitate faţă de propriile tradiţii bimilenare şi în ecclesiastica communio, experimentează şi realizează rugăciunea sacerdotală a lui Cristos (cf. In 17)[20].

În acest sens, în ultima întâlnire cu patriarhii şi arhiepiscopii majori din Bisericile orientale, vorbind despre „primatul diaconal”, am evidenţiat şi importanţa de a aprofunda şi de a revizui problema delicată a alegerii noilor episcopi şi eparhi care trebuie să corespundă, pe de o parte autonomiei Bisericilor orientale şi, în acelaşi timp, spiritului de responsabilitate evanghelică şi dorinţei de a întări tot mai mult unitatea cu Biserica catolică. „Totul, în cea mai convinsă aplicare a acelei practici sinodale, care este distinctivă a Bisericilor din Orient”[21]. Alegerea fiecărui episcop trebuie să oglindească şi să întărească unitatea şi comuniunea dintre Succesorul lui Petru şi întregul colegiu episcopal[22].

Raportul dintre Roma şi Orient este de îmbogăţire spirituală şi liturgică reciprocă. În realitate, Biserica Romei n-ar fi cu adevărat catolică fără inestimabilele bogăţii ale Bisericilor orientale şi fără mărturia eroică a atâtor fraţi şi surori ai noştri orientali care purifică Biserica acceptând martiriul şi oferind viaţa lor pentru a nu-l nega pe Cristos[23].

Curia şi dialogul ecumenic

Există şi spaţii în care Biserica catolică, în special după Conciliul al II-lea din Vatican, este deosebit de angajată. Între acestea unitatea creştinilor care „este o exigenţă esenţială a credinţei noastre, o exigenţă care provine din interiorul fiinţei noastre de oameni care cred în Isus Cristos”[24]. E adevărat, este vorba despre un „drum” dar, aşa cum a fost repetat de mai multe ori şi de predecesorii mei, este un drum ireversibil şi nu în marşarier. „Unitatea se face mergând, pentru a aminti că atunci când mergem împreună, adică ne întâlnim ca fraţi, ne rugăm împreună, colaborăm împreună în vestirea Evangheliei şi în slujirea celor din urmă suntem deja uniţi. Toate divergenţele teologice şi ecleziologice care încă îi despart pe creştini vor fi depăşite numai de-a lungul acestei căi, fără ca noi astăzi să ştim cum şi când, dar asta va avea loc după ceea ce Duhul Sfânt va voi să sugereze pentru binele Bisericii”[25].

Curia lucrează în acest domeniu pentru a favoriza întâlnirea cu fratele, pentru a desface nodurile neînţelegerilor şi ostilităţilor şi pentru a contrasta prejudecăţile şi frica de celălalt care au împiedicat să se vadă bogăţia diversităţii şi în diversitate şi profunzimea misterului lui Cristos şi al Bisericii care rămâne mereu mai mare decât orice exprimare umană.

Întâlnirile petrecute cu papii, patriarhii şi conducătorii diferitelor Biserici şi comunităţi m-au umplut mereu de bucurie şi de recunoştinţă.

Curia şi ebraismul, islamul, celelalte religii

Raportul Curiei Romane cu celelalte religii se bazează pe învăţătura Conciliului al II-lea din Vatican şi pe necesitatea dialogului. „Deoarece unica alternativă la civilizaţia întâlnirii este necivilizaţia ciocnirii”[26]. Dialogul este construit pe trei orientări fundamentale: „datoria identităţii, curajul alterităţii şi sinceritatea intenţiilor. Datoria identităţii, pentru că nu se poate stabili un dialog adevărat pe ambiguitate sau pe sacrificarea binelui pentru a fi pe placul celuilalt; curajul alterităţii, pentru că acela care este diferit de mine, cultural sau religios, nu trebuie văzut şi tratat ca un duşman, ci primit ca un tovarăş de drum, având convingerea genuină că binele fiecăruia se află în binele tuturor; sinceritatea intenţiilor, pentru că dialogul, ca expresie autentică a umanului, nu este o strategie pentru a realiza scopuri secundare, ci o cale de adevăr, care merită să fie întreprinsă cu răbdare pentru a transforma competiţia în colaborare”[27].

Întâlnirile petrecute cu autorităţile religioase, în diferitele călătorii apostolice şi în întâlnirile din Vatican sunt dovada concretă.

Acestea sunt numai câteva aspecte, importante dar nu exhaustive, ale activităţii Curiei ad extra. Astăzi am ales aceste aspecte legate de tema „primatului diaconal”, de „simţurile instituţionale” şi de „antenele fidele emiţătoare şi receptoare”.

Iubiţi fraţi şi surori,

Aşa cum am început această întâlnire a noastră vorbind despre Crăciun ca sărbătoare a credinţei, aş vrea s-o închei evidenţiind că Naşterea Domnului ne aminteşte însă că o credinţă care nu ne pune în criză este o credinţă în criză; o credinţă care nu ne face să creştem este o credinţă care trebuie să crească; o credinţă care nu ne interoghează este o credinţa asupra căreia trebuie să ne întrebăm; o credinţă care nu ne însufleţeşte este o credinţă care trebuie zdruncinată. În realitate, o credinţă numai intelectuală sau lâncedă este numai o propunere de credinţă, care s-ar putea realiza când va ajunge să implice inima, sufletul, spiritul şi toată fiinţa noastră, când i se permite lui Dumnezeu să se nască şi să se renască în ieslea inimii, când permitem stelei din Betleem să ne conducă spre locul unde este culcat Fiul lui Dumnezeu, nu printre regi şi lux, ci printre cei săraci şi cei umili.

Angelo Silesio, în lucrarea sa Il Pellegrino cherubico (Pelerinul heruvic), a scris: „Depinde numai de tine: ah, de ar putea deveni inima ta o iesle! Dumnezeu s-ar naşte din nou prunc pe pământ”[28].

Cu aceste reflecţii reînnoiesc urările mele cele mai sincere de Crăciun vouă şi tuturor celor dragi ai voştri.

(Cuvinte după discursul adresat Curiei)

Aş vrea, ca dar de Crăciun, să vă las această traducere italiană a operei fericitului părinte Maria Eugenio a Pruncului Isus Je veus voir Dieu: Vreau să-l văd pe Dumnezeu. Este o operă de teologie spirituală, ne va face bine nouă tuturor. Poate nu citind-o în întregime, ci căutând în cuprins acel punct care interesează mai mult sau de care am mai mare nevoie. Sper să fie folositor pentru noi toţi.

Şi apoi a fost atât de generos cardinalul Piacenza care, cu munca Penitenţiariei, şi a mons. Nykiel, a făcut această carte: La festa del perdono (Sărbătoarea iertării), ca rezultat al Jubileului Milostivirii: şi el a voit chiar s-o dăruiască. Mulţumiri cardinalului Piacenza şi Penitenţiariei Apostolice. Vă vor da această carte vouă tuturor la ieşire.

Mulţumesc!

[Binecuvântarea]

Şi, vă rog, rugaţi-vă pentru mine.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Note:

[1] Cf. Giuseppe Dalla Torre, Despre o istorie a Jandarmeriei Pontificale, 19 octombrie 2017.

[2] „Pentru a păstori şi a creşte neîncetat poporul lui Dumnezeu, a instituit în Biserica sa felurite slujiri, care tind spre binele întregului trup” (Conciliul Ecumenic al II-lea din Vatican, Constituţia dogmatică Lumen gentium, 18).

[3] Cf. Salut adresat patriarhilor şi arhiepiscopilor majori, 9 octombrie 2017.

[4] Cateheză la Audienţa Generală din 4 iunie 2008.

[5] Cf. Ioan Paul al II-lea, Discurs la reuniunea plenară a Colegiului Sacru al Cardinalilor, 21 noiembrie 1985, 4.

[6] 2, 44: Funk, 138-166; cf. W. Rordorf, Liturgie et eschatologie, în: Augustinianum 18 (1978), 153-161; Idem, Que savons-nous des lieux de culte chrétiens de l’époque préconstantinienne?, în: L’Orient Syrien 9 (1964), 39-60.

[7] Cf. Întâlnirea cu preoţii şi consacraţii, Domul din Milano, 25 martie 2017.

[8] „Cât priveşte diaconii Bisericii, să fie ca ochii episcopului, care ştiu să vadă totul în jur, investigând acţiunile fiecăruia din Biserică, în cazul în care cineva este pe punctul de a păcătui: în acest mod, prevenit de avertismentul celui care prezidează, poate că nu va duce la capăt [păcatul său]” (Scrisoarea lui Clement către Iacob, 12: Rehm 14-15, în: I Ministeri nella Chiesa Antica, Testi patristici dei primi tre secoli a cura di Enrico Cattaneo, Edizioni Paoline, 1997, pag. 696).

[9] Cf. Exerciţii Spirituale, nr. 121: „A cincea contemplaţie va fi să se aplice cele cinci simţuri asupra primei şi a doua contemplaţii”.

[10] În comentariul la Evanghelia după Matei al sfântului Ieronim se înregistrează o curioasă comparaţie între cele cinci simţuri ale organismului uman şi fecioarele din parabola evanghelică, fecioare care devin nechibzuite atunci când nu mai acţionează după scopul încredinţat lor (cf. Comm. in Mt XXV: PL 26, 184).

[11] Conceptul de fidelitate este foarte angajant şi elocvent pentru că subliniază şi durata timpului angajării asumate, face trimitere la o virtute care, aşa cum a spus Benedict al XVI-lea, „exprimă legătură cu totul specială care se stabileşte între papa şi colaboratorii săi direcţi, atât în Curia Romană cât şi în Reprezentanţele Pontificale” (Discurs adresat comunităţii Academiei Ecleziastice Pontificale, 11 iunie 2012).

[12] Ibid.

[13] Conciliul Ecumenic al II-lea din Vatican, Constituţia dogmatică Lumen gentium, 18.

[14] „O Biserică sinodală este o Biserică a ascultării, având conştiinţa că a asculta «este mai mult decât a auzi». Este o ascultare reciprocă în care fiecare are ceva de învăţat. Poporul credincios, colegiul episcopal, Episcopul de Roma: unul în ascultarea celorlalţi; şi toţi în ascultarea Duhului Sfânt, «Duhul adevărului» (In 14,17), pentru a cunoaşte ceea ce El «spune Bisericilor» (Ap 2,7)” (Discurs la a 50-a aniversare a Sinodului Episcopilor, 17 octombrie 2015).

[15] Cf. Lc 12,54-59; Mt 16,1-4; Conciliul Ecumenic al II-lea din Vatican, Constituţia pastorală Gaudium et spes, 11: „Poporul lui Dumnezeu, împins de credinţa că este călăuzit de Duhul Domnului care umple pământul, se străduieşte ca, în evenimentele, în exigenţele şi în aspiraţiile la care participă împreună cu ceilalţi oameni ai vremurilor noastre, să discearnă care sunt adevăratele semne ale prezenţei sau ale planului lui Dumnezeu. Într-adevăr, credinţa aruncă asupra tuturor lucrurilor o lumină nouă şi dezvăluie gândul dumnezeiesc asupra vocaţiei integrale a omului, orientând astfel mintea spre soluţii pe deplin umane”.

[16] Cf. Scrisoare Pontificală, 18 octombrie 2017; Comunicat al Secretariatului de Stat, 21 noiembrie 2017.

[17] Christus Dominus, 9.

[18] Discurs adresat Curiei Romane, 21 decembrie 2013; cf. Paul al VI-lea, Omilie pentru împlinirea vârstei de 80 de ani, 16 octombrie 1977: „Da, Roma am iubit-o, în neliniştea continuă de a-i medita şi de a-i înţelege secretul transcendent, desigur incapabil să-l pătrund şi să-l trăiesc, dar pasionat mereu, cum sunt încă, să descopăr cum şi de ce «Cristos este roman» (cf. Dante, Div. Comm., Purg., XXXII, 102) […] «conştiinţa voastră romană» are la origine cetăţenia acestei urbe fatidice, adică rămânerea domiciliului sau ospitalitatea de care se bucură aici; «conştiinţa romană» care aici are puterea de a insufla celui care ştie să-i respire sensul de umanism universal” (Insegnamenti di Paolo VI, XV 1977, 1957).

[19] Sinodul Episcopilor – Adunarea Generală Ordinară XV, Tinerii, credinţa şi discernământul vocaţional, Introducere.

[20] Pe de o parte, unitatea care răspunde la darul Duhului, are exprimare naturală şi deplină în „unirea indisolubilă cu episcopul de Roma” (Benedict al XVI-lea, Exortaţia apostolică post-sinodală Ecclesia in Medio Oriente, 40). Şi pe de altă parte, faptul de a fi inseraţi în comuniunea întregului Trup al lui Cristos ne face conştienţi că trebuie să întărim unirea şi solidaritatea în sânul diferitelor sinoade patriarhale, „privilegiind mereu concertarea pe chestiuni de mare importanţă pentru Biseric în vederea unei acţiuni colegiale şi unitare” (ibid.)‎.

[21] Cuvinte adresate patriarhilor Bisericilor orientale şi arhiepiscopilor majori, 21 noiembrie 2013.

[22] Împreună cu conducătorii şi părinţii, cu arhiepiscopii şi cu episcopii orientali, în comuniune cu papa, cu Curia şi între ei, suntem chemaţi toţi „să căutăm mereu „dreptatea, evlavia, credinţa, caritatea, răbdarea şi blândeţea” (ibid.; cf. 1Tim 6,11); [să adoptăm] un stil sobru de viaţă după imaginea lui Cristos, care s-a despuiat pentru a ne îmbogăţi cu sărăcia sa (cf. 2Cor 8,9)… [la] transparenţă în gestionarea bunurilor şi atenţie faţă de orice slăbiciune şi necesitate” (Cuvinte adresate patriarhilor Bisericilor orientale şi arhiepiscopilor majori, 21 noiembrie 2013).

[23] Noi „vedem atâţia fraţi şi surori ai noştri creştini din Bisericile orientale experimentând persecuţii dramatice şi o diasporă tot mai neliniştitoare” (Omilia cu ocazia centenarului Congregaţiei pentru Bisericile Orientale şi al Institutului Oriental Pontifical), Bazilica Santa Maria Maggiore, 12 octombrie 2017). „Asupra acestor situaţii nimeni nu poate închide ochii” (Mesaj la centenarul întemeierii Institutului Oriental Pontifica, 12 octombrie 2017).

[24] Discurs adresat la Adunarea Plenară a Consiliului Pontifical pentru Promovarea Unităţii Creştinilor, 10 noiembrie 2016‎.

[25] Ibid.

[26] Discurs adresat participanţilor la Conferinţa Internaţională pentru Pace, Al-Azhar Conference Centre, Cairo, 28 aprilie 2017.

[27] Ibid.

[28] Edizione Paoline 1989, pag. 170 [234-235]: „Es mangelt nur an dir: Ach, könnte nur dein Herz zu einer Krippe werden, Gott würde noch einmal ein Kind auf dieser Erden”.

 

Sursa: Episcopia Romano-Catolică de Iași

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s