Duminica a II-a de peste an – anul B

Ce căutați? Plinătatea vieții, răspunsul la dorința voastră de viață, de fericire? Sau onoruri, privilegii, putere, bogăție?

 

În cartea Exodului, în capitolul 12, este descris Paștele, eliberarea evreilor din sclavia egipteană. Prin Moise, Dumnezeu poruncește în acest capitol fiecărei familii israelite să ia un miel, să-l ucidă și să-l mănânce. De ce? Carnea mielului ar fi transmis poporului energia pentru a începe acest drum de eliberare spre țara libertății, iar sângele l-ar fi protejat de trecerea îngerului nimicitor care ar fi semănat moartea.

Ei bine, evanghelistul Ioan este forte atent la aceste linii teologice pentru a prezenta figura lui Isus. Să citim.

„În ziua următoare Ioan încă era acolo cu doi dintre discipolii săi și, fixându-și privirea…”. Verbul „a fixa” apare numai de două ori în evanghelia lui Ioan, și exclusiv în acest capitol. A fixa înseamnă a revela realitatea cea mai profundă a unui individ. Aici Ioan Botezătorul îl fixează pe Isus, adică revelează realitatea cea mai profundă a lui Isus, iar mai apoi, la sfârșitul pericopei, va fi Isus cel care îl va fixa pe Simon, revelând realitatea sa cea mai profundă.

„Fixându-și privirea asupra lui Isus care trecea, a zis: «Iată mielul lui Dumnezeu»”, iată mielul pe care Dumnezeu l-a trimis poporului său. Carnea lui Isus va da capacitatea, forța și energia pentru a începe acest drum de eliberare al individului spre plinătatea vieții sale. Iar sângele nu va elibera de moartea fizică, ci va elibera de moartea pentru totdeauna.

Sângele mielului îi va transmite omului însăși viața divină. De aceea îi va conferi o viață care este numită „veșnică” nu atât datorită duratei sale (pentru totdeauna), cât mai ales datorită calității sale indestructibile.

Ei bine, „discipolii săi, auzindu-l vorbind astfel, l-au urmat”. Așadar, începe acest proces de eliberare. Isus este indicat ca fiind mielul și există deja primii discipoli care îl lasă pe Ioan Botezătorul și îl urmează pe Isus, pentru că simt în interiorul lor această nevoie de plinătate a vieții, de eliberare.

Într-adevăr, Isus, care merge în întâmpinarea dorințele oamenilor, văzându-i pe aceștia că îl urmează, „s-a întors și, văzându-i că îl urmează, le-a zis: «Ce căutați?»”. Isus nu-i întreabă „Pe cine căutați?”, ci „ce căutați?”. Dacă caută plinătatea vieții, dacă caută răspunsul la dorința lor de viață, de fericire, atunci pot veni, dar dacă caută onoruri, privilegii, putere și bogăție, atunci în mod inevitabil vor rămâne dezamăgiți de figura lui Isus.

„I-au răspuns: «Rabbi» – ceea ce, tradus, înseamnă «Învățătorule» – unde locuiești?”. Locul unde locuiește Isus nu poate fi cunoscut printr-o informație, ci printr-o experiență, pentru că Isus locuiește în plinătatea iubirii lui Dumnezeu, a sferei iubirii divine. Isus în această evanghelie a fost indicat ca fiind „logos-ul, cuvântul lui Dumnezeu care și-a așezat cortul în noi, care locuiește în noi”, deci, a merge spre Isus înseamnă a intra în dimensiunea iubirii lui Dumnezeu

„Au mers, deci, și au văzut unde locuia și în ziua aceea au rămas cu el”. Este începutul unei etape de fuziune între Isus și discipolii săi. Acum discipolii se duc să locuiască cu Isus, dar, mai apoi,  în capitolul 14,23, va fi Isus cel care le va cere discipolilor să locuiască în ei. Isus va spune „La cel care mă iubește, eu și tatăl vom veni în el și ne vom face locuință în el”. Așadar, există o fuziune între discipoli și Isus pentru a deveni – lucru care va reprezenta tema conductoare a acestei evanghelii – o unică realitate care să exprime manifestarea lui Dumnezeu.

Evanghelistul subliniază că era aproximativ „ora patru după-amiază”. Orice indicație pe care o găsim în evanghelii nu este superfluă, ci are o semnificație profundă. Ziua stă să asfințească și începe noua zi. Cu primii discipoli care îl urmează pe Isus începe o nouă realitate.

Evanghelistul subliniază faptul că „unul din cei doi discipoli care au auzit cuvintele lui Ioan și l-au urmat, era Andrei”. Andrei va mai apărea încă de două ori în această evanghelie, împreună cu Filip, în episodul împărtășirii cu alții a pâinilor și atunci când niște greci vor cere să-l vadă pe Isus. „Fratele lui Simon Petru. El l-a întâlnit cel dintâi pe fratele său Simon și i-a zis: «L-am găsit pe Mesia» – care, tradus, înseamnă Cristosul”.

În mod straniu, din partea lui Simon nu există nicio reacție, niciun răspuns și niciun entuziasm, ci fratele său trebuie să fie cel care îl conduce la Isus. „Fixându-și privirea asupra lui…”. Deci, Isus dezvăluie realitatea cea mai profundă a acestui Simon. „Isus a zis: «Tu ești Simon, fiul lui Ioan»”. Punând articolul hotărât, fiu-„l”, înseamnă că este fiu unic. Dar aici am văzut că Simon are un frate, Andrei, motiv pentru care Ioan nu poate fi numele tatălui lui Simon și al lui Andrei.

Ce vrea să spună, atunci, „fiul lui Ioan”? Și cine este acest Ioan? Este Ioan Botezătorul. Chiar și Simon era discipol al lui Ioan Botezătorul, ba, mai mult, era discipolul ideal; de aceea Isus îl numește „fiul”. Era discipolul model al lui Ioan Botezătorul.

Iar Isus, fixându-l, deci dezvăluie realitatea cea mai profundă, spune: „Vei fi numit Chefa, care înseamnă Petru”. Petru indică duritatea, obstinația, încăpățânarea. Pentru moment acest supranume legat de Simon rămâne misterios, dar se va dezvălui progresiv de-a lungul întregii evanghelii, care îl va vedea pe acest discipol fiind contrar, fiind în opoziție cu ceea ce Isus va face.

Pr. Alberto Maggi, biblist.

Traducere realizată după transcrierea (nerevizuită de autor) de pe formatul audio.

Sursa: Centrul de Studii Biblice

 

Ioan 1, 35-42

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s