Originalitatea credinţei creştine

Alberto-Maggi-2016De ce să-l alegem pe Isus?

În fața relativismului actual care tinde să aplatizeze religiile și să le considere egale, punându-le pe toate pe același plan, ne întrebăm: de ce noi, creștinii, îl alegem pe Cristos și nu pe Mahomed sau pe Buda sau pe alții; în ce se deosebește Isus? Care este originalitatea mesajului său?

 

 

Alberto Maggi[1]

 

Oferta religioasă este astăzi mai vastă ca niciodată: de la religiile tradiționale până la noile mode „orientalizante”, de la propunerea sistemelor filosofice până la sectele cele mai extravagante, toate gata să liniștească, să gratifice și să exorcizeze temerile de totdeauna. Toate ne asigură că acceptarea învățăturilor lor și practicarea preceptelor respective ne conduc la mântuire (într-un paradis sau într-o nirvană), în timp ce neascultarea și nesupunerea sunt aspru pedepsite în această viață sau în cea viitoare.

Orice religie are ca aspect fundamental cele trei puncte ale spiritualității: rugăciunea, pomana și postul (Mt 6,1-18), și certitudinea (sau pretenția) de a reprezenta calea unică ce duce la mântuire. De fapt, orice religie se prezintă ca fiind cea adevărată, excluzându-le pe toate celelalte și denunțând-le ca fiind false sau o lucrare a diavolului.

Atunci când circumstanțele istorice o permit, necredincioșii sunt obligați să îmbrățișeze adevărata credință. Dacă se opun, sunt eliminați în numele lui Dumnezeu, iar istoria ne învață că niciodată nu ucidem cu atâta pasiune ca atunci când ucidem în numele lui Dumnezeu, fie că îl numim Jhwh sau Allah sau Domnul, nu există nicio deosebire.

Trebuie să ne întrebăm: ce lucru nou, care să nu fi fost spus deja de marii învățați și sfinți ai antichității, a adus Isus în panorama religioasă a epocii sale (și în cea actuală)? Ce lucru nou, care să nu fie conținut deja în Legea dată de Dumnezeu lui Moise, sau să nu fie formulat în Cărțile Sfinte ale religiilor, ne-a învățat Isus?

Nu conceptul de Dumnezeu-Tatăl: conceperea lui Dumnezeu ca tată este o caracteristică primordială a istoriei umanității și patrimoniu comun al religiilor, de la Zeus, definit de Homer ca „tată al oamenilor și al zeilor” (Odiseea 1,28), până la Jhwh „Domnul, Dumnezeul nostru, Tatăl nostru” Tb 13,4).

Nici pentru mântuire nu pare ca Isus să propună o cale originală. Atunci când oamenii îl întreabă ce trebuie să facă pentru a obține viața veșnică, Isus le răspunde că nu lui trebuie să i se adreseze, căci Moise a indicat deja în porunci calea pentru mântuire („Dacă vrei să intri în viață, păzește poruncile!” Mt 19,17).

Noutatea mesajului lui Isus nu constă nici în invitația la iubire, prezentă în toate religiile, de la cele păgâne până la cea iudaică (cf. Lv 19,18). Este adevărat că Isus a desprins practicarea iubirii de mediul restrâns al clanului familial, extinzând-o chiar și la dușmani (cf. Mt 5,43,48), dar nu aceasta este originalitatea veștii celei bune. Și, oricum, niciodată nu a murit vreun profet din cauză că a invitat lumea să se iubească. Invitația de a nu ne opune celui rău și de a-i întoarce „[obrazul] celălalt” (Mt 5,39), nu doar că nu-i alarmează pe cei puternic, ci îi liniștește. Ba mai mult, deținătorii puterii se bucură atunci când aud un mesaj care îi invită pe oameni „să nu judece” (Mt 7,1), să nu „condamne” (Lc 6,37) și să nu se împotrivească celor prepotenți (Mt 5,40-42).

Așadar, de ce să-l alegem pe Isus?

Această întrebare, de ce să-l alegem pe Isus și nu pe altcineva, în trecut nu se punea. Cristos nu era ales, ci era impus, fără altă alternativă decât condamnarea veșnică. De fapt, timp de cincisprezece secole imperativul indiscutabil al Bisericii catolice era formulat cu ajutorul sloganului eficace și sintetic Extra Ecclesiam nulla sallus, stabilind cu autoritate că „în afara bisericii nu există mântuire”. De aceea, nu alegeam să fim creștini, ci eram obligați. Alternativa era iadul.

Această teologie se baza pe una din erorile de traducere a evangheliei care a influențat cel mai mult în mod negativ asupra conceptului de Biserică: se referă la versetul 16 din cap. 10 al evangheliei după Ioan: „Mai am și alte oi, care nu sunt din staulul acesta; și pe acelea trebuie să le aduc; iar ele vor asculta glasul meu și va fi o singură turmă și un singur păstor” (In 10,16; trad. revizuită).

Traducătorul (poate chiar însuși Ieronim) a confundat termenul staul (gr. aulés) din prima parte a versetului, cu termenul turmă din a doua parte, și în loc să traducă grecescul poimné (turmă) cu latinescul grex, l-a tradus cu staul, astfel încât a ieșit: „Fiet unum ovile, unus pastor”, adică: „Și vor fi un singur staul și un singur păstor”. În timp ce textul lui Ioan arăta că pentru Isus s-a încheiat epoca împrejmuirilor, oricât de sfinte puteau fi și, de aceea, Cristos elibera oile din staul pentru a forma o singură turmă, în schimb, potrivit traducerii latinești, Isus elibera, desigur, oile din staulul iudaismului, dar pentru a le închide apoi în unicul și definitivul staul: acela al Bisericii catolice.

Întărită de această învățătură a Domnului ei, timp de cincisprezece secole Biserica catolică a crezut și a pretins, așadar, că este unicul staul voit de Cristos, iar în 1442, la conciliul din Florența, a decretat: „Sfânta Biserică din Roma … crede cu tărie … că nimeni din afara Bisericii catolice, nici păgânii, nici evreii, nici ereticii sau schismaticii, nu vor participa la viața veșnică, ci vor merge în focul veșnic pregătit pentru diavol și îngerii săi”[2]. Iar Biserica catolică, în următoarele cinci secole, i-a considerat condamnați pentru totdeauna pe toți creștinii Bisericilor ortodoxe și protestante, împreună cu evreii, musulmanii și credincioșii altor religii: practic trei sferturi din omenire.

Numai în secolul trecut, prin întoarcerea la textul original grecesc al Noului Testament, s-a ajuns la o mai deplină înțelegere a învățăturii lui Cristos, iar conciliul al II-lea din Vatican, în 1964, la cinci sute douăzeci și doi de ani după cel de la Florența, a declarat că Dumnezeu, „ca Mântuitor, voiește ca toți oamenii să se mântuiască (cf. 1Tim 2,4). Într-adevăr, aceia care, necunoscând, fără vina lor, Evanghelia lui Cristos și Biserica sa, îl caută totuși pe Dumnezeu cu inimă sinceră și se străduiesc, sub impulsul harului, să împlinească în fapte voia lui cunoscută prin glasul conștiinței, pot dobândi mântuirea veșnică” (Lumen gentium, 16). Prin această declarație solemnă Conciliul al II-lea din Vatican a admis că mântuirea există nu doar și în alte confesiuni creștine și în alte religii, ci chiar printre cei necredincioși care ascultă glasul conștiinței lor.

De ce Cristos?

Nemaiputând să-și revendice primatul exclusiv al mântuirii, Biserica se află acum în situația de a trebui să răspundă la întrebarea: De ce Cristos?

Dacă până în secolul trecut eram de fapt obligați să fim botezați creștini și catolici pentru a ne mântui, fără vreo altă alternativă care să nu fie flăcările infernului pentru toată veșnicia, acum noile generații știu că și în ebraism și în islam, doar pentru a cita cele două religii care par să semene cel mai mult cu creștinismul, este posibilă mântuirea[3].

Dacă, așadar, este adevărat că toate religiile duc la Dumnezeu și, deci, la mântuire, de ce oare ar trebui să-l alegem chiar pe Isus și mesajul său angajant? Iar dacă se poate alege, care sunt criteriile care ne îndeamnă să preferăm o religie mai degrabă decât o alta, dacă în fond sunt toate egale?

Astăzi problema se pune deoarece, dacă încă din prima jumătate a secolului trecut se întâmpla rar să ne întâlnim cu aparținători ai altor religii, acum schimbările culturale și sociale fac astfel încât copiii, deja din grădiniță și din școlile elementare, să se găsească alături de copii musulmani, budiști, confucianiști, sau de copii care nu au fost botezați.

De aceea, întrebarea „de ce Cristos” și nu Moise sau Mahomed sau Buda sau nimic, așteaptă un răspuns urgent. Pentru acest motiv este necesar să cunoaștem cine este Isus, ce anume a reprezentat pentru contemporanii săi și să ne întrebăm dacă mai poate fi semnificativ, el și mesajul său, astăzi, după două mii de ani, pentru oamenii din secolul nostru.

I – Cine era Isus?

Un om periculos

Unicele informații sigure despre Isus sunt cele transmise de evangheliști și de celelalte scrieri din Noul testament. Ei bine, chiar și la o lectură superficială a evangheliilor, iese imediat în evidentă periculozitatea lui Isus pentru contemporanii săi. Citind evangheliile, nu ne uimește faptul că Isus a fost asasinat, ci rămânem surprinși de faptul că a reușit să supraviețuiască un timp atât de lung. De fapt, elementul care reiese încă din primele pagini ale evangheliilor este faptul că Isus a dezlănțuit împotriva sa o ură mortală, atât de puternică încât a închegat puteri rivale între ele și a pierdut susținerea și simpatia familiei, a discipolilor, a întregului popor, dincolo de faptul că a provocat ostilitatea lumii religioase. Situație care este conturată și rezumată în mod magistral de Ioan prin afirmația sa: „A venit la ai săi, dar ai săi nu l-au primit” (In 1,11).

–      Matei

Matei, în evanghelia sa, anticipează tentativele de a-l elimina pe Mesia plasându-le deja la prima sa apariție, prin porunca regelui Irod de a-i extermina „în Betleem și în toate împrejurimile sale, pe toți copiii de la doi ani în jos” (Mt 2,16).

–      Marcu

Deja în capitolul al treilea al evangheliei lui Marcu, apare hotărârea de a se descotorosi de Isus, care, dat fiind că binele omului vine întotdeauna înaintea cinstei datorate lui Dumnezeu, l-a vindecat pe omul cu mâna uscată cu toate că era sâmbătă, ziua odihnei absolute. Cei prezenți, în loc să se bucure că Isus i-a redat sănătatea și demnitatea celui invalid, reacționează cu ură ucigașă: „Fariseii au ieșit îndată și au ținut sfat cu irodienii împotriva lui ca să-l dea la moarte” (Mc 3,6).

–      Luca

În evanghelia lui Luca încercarea de a-l ucide pe Cristos apare deja în capitolul patru. Isus predică pentru întâia oară în sinagoga orașului său, Nazaret, dar ceea ce spune nu trezește entuziasm, ci furoare. Deschiderea universală a iubirii lui Dumnezeu, manifestată de Isus, nu a fost agreată de naționaliștii nazarineni: „Auzind acestea, toți cei din sinagogă s-au umplut de mânie. Sculându-se, l-au scos afară din cetate și l-au dus pe buza prăpastiei de pe colina pe care era construită cetatea lor ca să-l arunce de acolo” (Lc 4,28-29).

–      Ioan

În această evanghelie decizia de a-l elimina pe Isus este luată după vindecarea bolnavului în piscina din Betesda: „Pentru aceasta, iudeii căutau și mai mult ca să-l ucidă, căci nu numai că nu ținea sâmbăta, ci spunea că Dumnezeu era Tatăl său, făcându-se egal cu Dumnezeu” (In 5,18). Planul lui Dumnezeu, ca fiecare om să devină fiul său[4], este considerat de autoritățile religioase un păcat ce trebuie extirpat cu moartea.

Greșelile lui Cristos

Potrivit lui Ioan, pentru a-l prinde pe Isus se declanșează o operațiune de poliție fără asemănare. De fapt, sunt implicați „cohorta, comandantul și servitorii iudeilor” (In 18,3.12). Termenul cohortă (gr. speira) indică un detașament între 600 și 1000 de soldați sub comanda procuratorului roman pentru menținerea ordinii în orașul Ierusalim. Servitorii în slujba templului din Ierusalim erau în jur de două sute, depinzând de marele preot pentru siguranța Templului. Între cele două corpuri exista o rivalitate și o dușmănie profundă, dar acum cele două puteri polițienești sunt unite, în fața unui unic pericol. A mobiliza o mie de bărbați înarmați pentru prinderea unui singur individ care, printre altele, nu doar că nu opune rezistență, ci se predă singur, vrea să însemne că această persoană este extrem de periculoasă. Cine era și ce lucru atât de periculos a făcut acest galileean?

Acreditările lui sunt compătimitoare. În lumea iudaică documentul cel mai vechi care vorbește despre Isus îl definește ca fiind „un bastard al unei adultere” (Yeb. M. 4,13), condamnat la moarte „pentru că a practicat vrăjitoria, a înșelat și a abătut Israelul din drumul cel drept” (Sanh. B. 434a).

Situația nu se îmbunătățește în evanghelii, din care rezultă că înseși rudele lui Isus nu au nicio considerație față de această rudă a lor ciudată și incomodantă („de fapt, nici frații lui nu credeau în el” In 7,5). Pentru ei este doar un nebun care trebuie scos din circulație deoarece este dezonoarea familiei: „Ai săi au venit să pună mâna pe el, căci spuneau că și-a ieșit din fire” (Mc 3,21). Judecata negativă a clanului familial al lui Isus este confirmată în mod abundent

–      de autoritățile religioase, care adaugă nebuniei o conotație religioasă, îndrăcirea: „Are un diavol și delirează. De ce-l ascultați?” (In 10,20; cf. 8,52; Mc 9,30);

–      de cărturari, teologi oficiali ai instituției religioase iudaice, pentru care Isus este un „blasfemator” (Mt 9,3) și, de aceea, merită pedeapsa cu moartea. Pentru ei Isus lucrează deoarece „este posedat de Beelzebul și cu ajutorul căpeteniei diavolilor îi scoate pe diavoli” (Mc 3,22);

–      de marii preoți și de farisei, pentru care Cristos „este un înșelător” (Mt 27,63);

–      de mulțime, pentru care Isus este unul care „înșală poporul” (In 7,12);

–      de înșiși compatrioții lui, pentru care Isus nu era altceva decât „motiv de scandalizare”, care îl privesc cu scepticism și suspiciune pe acest nazarinean în afara oricărei reguli. Consăteni care îl vor determina pe Isus, descumpănit de necredința lor, să pronunțe cuvinte foarte amare: „Un profet nu este disprețuit decât în patria lui, printre rudele sale și în casa lui” (Mc 6,4).

Nimeni nu a reușit să înțeleagă cine era Isus. Noutatea adusă de el era dincolo de înțelegerea contemporanilor săi, care nu reușeau să vadă în el altceva decât reeditarea figurilor din trecut, precum Ilie, Ieremia, unul din profeți, sau Ioan Botezătorul reînviat (Mt 16,15; 14,2), chiar acel Botezător pe care Isus a reușit să-l amăgească. De fapt, până și Ioan Botezătorul, care totuși l-a recunoscut pe Isus ca fiind Mesia cel așteptat, constatând că Cristos se comportă diferit de judecătorul pe care el l-a vestit mulțimilor (Mt 3,12; Lc 3,9), îi trimite din închisoare un ultimatum care sună ca o negare: „Tu ești cel care trebuie să vină sau să așteptăm un altul?” (Mt 11,3).

Om singur

În evanghelii iese în evidentă singurătatea care a însoțit existenta lui Isus, acel Cristos pe care „ai săi nu l-au primit” (In 1,11). Până și o mare parte din discipolii săi, o dată ce au cunoscut programul acestui Mesia, l-au abandonat: „După aceasta, mulți dintre discipolii lui s-au retras și nu mai mergeau cu el” (In 6,66). Rămân cu el doar cei Doisprezece: dintre aceștia unul „este un diavol” (In 6,70), iar printre ceilalți „sunt unii care nu cred” (In 6,64).

De această singurătate a sa vor profita conducătorii poporului, pentru care Isus reprezenta un pericol public care trebuia eliminat cât mai repede, înainte ca mesajul său să se răspândească printre oameni. „Dacă-l lăsăm așa, toți vor crede în el” (In 11,48) este, de fapt, comentariul înfricoșat al marilor preoți, al fariseilor și al întregului sinedriu, alarmați de faptul că „lumea s-a dus după el!” (In 12,19).

Și, totuși, conducătorii ezitau: „se temeau de mulțimi” pentru că ele îl considerau pe Isus un profet (Mt 21,46; Mc 12,12).

Când, în sfârșit, autoritățile vor reuși să-l prindă, Isus va fi dat în mâinile lui Pilat, va fi acuzat de conducătorii religioși că este un răufăcător[5] și, în final, va fi abandonat de însuși poporul său („Poporul tău și arhiereii te-au dat pe mâna mea” In 18,35).

Este falimentul total pentru acest galileean cunoscut de lume ca fiind „un mâncăcios și un mare băutor”, unul care nu a frecventat persoanele care se potriveau pretinsului rol de Fiu al lui Dumnezeu, ci este cunoscut ca fiind prietenul drojdiei societății, al vameșilor și al păcătoșilor” (Mt 11,19), „mulțime blestemată care nu cunoaște Legea” (In 7,49).

De ce atâta ură în jurul figurii lui Isus? Ce lucru atât de grav a spus și a făcut încât să atragă după sine în același timp neîncredere, ostilitate, ură ucigașă, care îl vor duce să sfârșească, în cea mai completă singurătate:

–      refuzat de familie,

–      părăsit de discipolii săi,

–      batjocorit de autoritățile religioase,

–      ridiculizat de romani,

–      pironit pe instrumentul rezervat celor blestemați de Dumnezeu (cf. Dt 21,23; Gal 3,13)?

II – Isus nu este ca Dumnezeu …

Cine era, sau, mai bine spus, cine nu era acest dulgher care provine din rău famatul Nazaret al Galileii? (cf. In 1,46) Două definiții ale lui Isus, prezente în mod constant în evanghelii, ne ajută să înțelegem cine a fost. Cristos este definit ca Fiu al lui Dumnezeu și Fiu al omului. Isus este Fiul lui Dumnezeu întrucât este manifestarea unui Dumnezeu în formă umană (cf. Ef 2,7). Isus este Fiul Omului, întrucât este expresia omului în plinătatea condiției divine[6].

Ambele definiții se completează și îl prezintă pe Isus ca Om-Dumnezeu, manifestare vizibilă a Dumnezeului invizibil. Isus este, așadar, Fiu al lui Dumnezeu și Dumnezeu însuși. Dar care Dumnezeu? Pentru a înțelege acest lucru, este necesar să examinăm ceea ce afirmă Ioan în Prologul evangheliei sale: „Nimeni nu l-a văzut vreodată pe Dumnezeu; Fiul, care este spre pieptul Tatălui, el l-a revelat” (In 1,18).

Evanghelistul contrazice ceea ce Scriptura însăși afirma, vorbind despre Dumnezeu. Nimeni, scrie Ioan, nu l-a văzut vreodată pe Dumnezeu. Și totuși în Biblie este afirmat în mod clar că multe personaje l-au văzut pe Domnul, precum Moise cu Aron, Nabab, Abiu și șaptezeci de bătrâni în momentul încheierii alianței de la Sinai „l-au văzut pe Dumnezeul lui Israel … și totuși au mâncat și au băut” (Ex 24,10-11; 33,11; Num 12,6-8; Dt 34,10).

Prin afirmația sa evanghelistul relativizează importanta acestor experiențe: nimeni nu l-a văzut pe Dumnezeu. Motiv pentru care, toate descrierile despre Dumnezeu care au fost făcute sunt toate parțiale, limitate și uneori false. Numai Isus, unicul Fiu, datorită experienței sale personale depline și intime, ni-l poate revela și ne poate face cunoscut cine este Dumnezeu. De aceea este necesar să uităm ceea ce știam despre Dumnezeu și să învățăm, în schimb, de la Isus, „chipul Dumnezeului nevăzut” (Col 15), care este unica sa deslușire.

Nu trebuie deci să plecăm de la o idee preconcepută despre Dumnezeu pentru a conchide apoi că Isus este exact la fel ca el. Punctul de pornire nu este Dumnezeu, ci Isus. De aceea evanghelistul îl invită pe cititor să acorde atenție persoanei lui Isus, deoarece numai în el putem cunoaște adevăratul chip al lui Dumnezeu, așa cum va ajunge să recunoască apostolul Toma prin cea mai înaltă profesiune de credință conținută în evanghelii: „Domnul meu și Dumnezeul meu” (In 20,28).

Acest proces de creștere în înțelegerea figurii lui Isus și a plinătății divinității sale, a fost lent și deloc ușor. În ciuda faptului că Isus stătea de atâta timp cu discipolii săi, aceștia nu ajunseseră încă să-l cunoască, iar Filip trebuie să-i ceară lui Isus: „Arată-ni-l pe Tatăl” (In 14,8). Isus îi răspunde: „Cine m-a văzut pe mine l-a văzut pe Tatăl” (In 14,9). Isus îl invită pe discipol să pornească de la experiența pe care o are despre el [Isus] și de acolo să ajungă la cunoașterea Tatălui: nu Isus este la fel ca Dumnezeu, ci Dumnezeu este la fel ca Isus. Orice idee despre Dumnezeu care nu se poate verifica în Isus trebuie eliminată.

Unicul criteriu de credibilitate pe care Isus îl oferă pentru afirmația sa categorică, sunt cuvintele: „Eu sunt în Tatăl și Tatăl în mine. Dacă nu pentru altceva, credeți pentru lucrările acestea” (In 14,11). Iar lucrările lui Isus sunt toate acțiuni îndreptate spre om pentru a-i reda viața, pentru a-l îmbogăți, pentru a-l elibera, dăruindu-i demnitate și libertate.

Prin cuvânt și fapte, Isus propune o imagine a lui Dumnezeu care este complet necunoscută în panorama religioasă contemporană și marchează trecerea de la religie (înțeleasă drept ceea ce omul trebuie să facă pentru Dumnezeu) la credință (ceea ce Dumnezeu face pentru om).

Isus, ca Fiu al omului, plinătate a umanității, și ca Fiu al lui Dumnezeu, manifestare vizibilă a acelui Dumnezeu pe care „nimeni nu l-a văzut” (In 1,18), prin învățătură și practică s-a arătat ca un Dumnezeu inedit și neobișnuit, deconcertant și surprinzător. Un Dumnezeu care nu putea fi nici înțeles, nici inserat în parametrii religioși tradiționali, un Dumnezeu care se situa în afara tuturor lucrurilor care puteau fi cuprinse în termenul „religie”, un Dumnezeu complet nou care, pentru a fi înțeles, cerea o schimbare de direcție în viața celui credincios, o convertire care va reprezenta condiția anterioară pentru a-l putea primi (cf. Mc 1,15), așa cum vinul nou necesită burdufuri noi (cf. Mt 9,17).

De la Legea lui Dumnezeu la Iubirea Tatălui

Excluzând că vreo persoană l-a văzut vreodată pe Dumnezeu (In 1,18), în realitate Ioan l-a exclus și pe Moise. Nici Moise nu l-a văzut pe Dumnezeu și, de aceea, Legea pe care el a transmis-o nu poate reflecta plinătatea voinței divine. Tocmai de aceea a devenit necesară o schimbare în raportul dintre Dumnezeu și oameni, așa cum au vestit profeții („Iată vin zilele, zice Domnul, când voi încheia cu casa lui Israel și cu casa lui Iuda un legământ nou” Ier 31,31; E 36,26). Noua alianță vestită de Ieremia nu va fi obediența față de o lege din afara omului, ci comunicarea din partea lui Dumnezeu a unei puteri interioare care îi va permite omului să-i fie fidel: „Voi pune legea mea înlăuntrul lor și o voi scrie pe inimile lor” (Ier 31,33).

Iar Isus, Omul-Dumnezeu, era unicul care putea schimba relația dintre oameni și Tatăl. Și tocmai pentru că s-a inspirat de la Tatăl, în loc să se inspire de la părinți [părinții Vechiului Testament], Isus a putut să se detașeze de lumea religioasă și culturală iudaică în care a crescut și a fost educat și să înceapă o schimbare radicală și ireversibilă nu doar a istoriei, ci a oricărui fenomen religios, propunând o nouă alianță cu Domnul, care să nu mai fie bazată pe obediența față de Legea lui Dumnezeu, ci pe acceptarea iubirii Tatălui.

Cu Isus, Dumnezeu nu-i mai guvernează pe oameni emanând legi care trebuie respectate, ci comunicându-le însuși capacitatea sa de iubire. În timp ce iubirea este o realitate din interiorul omului, Legea va fi mereu un cod comportamental exterior. Iubirea este cea care creează și comunică viață, Legea nu poate face acest lucru („Legea nu a desăvârșit nimic” Evr 7,19).

Pentru a exprima această schimbare profundă, radicală în raportul cu Dumnezeu era nevoie de o nouă relație (alianță) care s-o înlocuiască pe cea veche: „Pentru că Legea a fost dată prin Moise, harul și adevărul au venit prin Isus Cristos” (In 1,17). În timp ce Moise, „slujitorul lui Dumnezeu” (Ap 15,3), a impus poporului lui Israel un raport cu Jhwh, asemenea celui dintre slujitori și Domnul lor („Să slujiți Domnului” (Ex 23,25), Isus, „Fiul lui Dumnezeu” (Mc 1,1), inaugurează noua relație dintre fii și Tatăl lor, bazată pe o comunicare neîncetată a iubirii: „Așa cum Tatăl m-a iubit pe mine, așa v-am iubit și eu pe voi” (In 15,9; 14,21.23).

Dacă vechea alianță era bazată pe obediența față de legea divină, cea nouă va fi bazată pe acceptarea iubirii Tatălui și pe asemănarea cu iubirea sa. De aceea, Isus nu le va cere niciodată celor ai săi obediența, și nici măcar obediența față de Dumnezeu, de legile sale[7]. Obedienței față de Dumnezeu Isus îi va contrapune asemănarea cu Tatăl, observării Legii practicarea iubirii. În timp ce vechea alianță se încheia cu imperativul: „Fiți sfinți” (Lev 20,7), cea nouă se deschide cu invitația: „Fiți milostivi” (Lc 6,36). Sfințenia lui Dumnezeu este o țintă la care nu putem ajunge, milostivirea Tatălui este posibilă.

Această nouă alianță dintre Tatăl și oameni, propusă de Isus, era complet necunoscută în panorama religioasă a timpului, deoarece împreună cu aceasta se schimba în mod radical nu doar conceptul de alianță, ci și imaginea lui Dumnezeu. De fapt, noua imagine propusă de Isus este aceea a unui Dumnezeu în slujba oamenilor (Mt 20,28; Mc 10,45; Lc 2,27; In 13,1-16), a unui Dumnezeu care, în loc să ia, dăruiește și care, în loc să-l diminueze pe om, îl potențează, a unui Dumnezeu care, în loc să fie gelos pe fericirea oamenilor, cooperează ca aceasta să fie deplină, încât să se reverse (In 15,11).

În Isus, Dumnezeu se manifestă ca cel care este în slujba oamenilor, și de aceea

–      nu-l absoarbe pe om, ci îl potențează;

–      nu cere, ci oferă;

–      nu esclude, ci primește;

–      nu pedepsește, ci iartă.

Un Dumnezeu în slujba oamenilor

Fiecare religie învăța că omul avea ca sarcină principală aceea de a-l sluji pe Dumnezeul său (cf. Dt 13,5): un Dumnezeu prezentat ca suveran foarte exigent, care le cerea oamenilor mereu, sustrăgându-le lucrurile, „pârga roadelor pământului o vei aduce în casa Domnului, Dumnezeului tău” Ex 23,19), precum și timpul cf. Ex 20,8-11) și energiile (cf. Dt 6,5), printr-o slujire care era adusă în mod principal prin cult.

Dumnezeul pe care Isus l-a făcut cunoscut discipolilor săi nu se comportă ca un suveran, ci ca slujitor al oamenilor. Cu Isus nu mai este omul în slujba lui Dumnezeu, ci Dumnezeu în slujba oamenilor, un Dumnezeu care „nu a venit ca să fie slujit, ci ca să slujească” (Mc 10,45; Mt 20,28).

Imaginea unui Dumnezeu în slujba oamenilor este atât de importantă pentru Isus încât, la ultima cină, după ce s-a dăruit pe sine ca hrană vitală pentru ai săi (pâinea și vinul), declară: „Eu sunt în mijlocul vostru ca unul care slujește” (Lc 22,27).

Așadar, slujirea este activitatea care dezvăluie identitatea lui Isus. Răsturnând logica și obiceiul, Isus îl va asemăna pe Dumnezeu cu un stăpân care, întorcându-se noaptea târziu dintr-o călătorie și găsindu-i pe servitori încă treji, în loc să se așeze la masă pentru a fi servit, „îi va așeza la masă și îi va servi” (Lc 12,37). Un Dumnezeu care își pune toată puterea iubirii la dispoziția oamenilor pentru a-i înălța la nivelul său. De aceea în timpul ultimei cine Isus, „Domnul”, face o muncă de servitor, pentru ca servitorii să se simtă domni (In 13,1-77)[8]. Spălând picioarele discipolilor, Isus, Omul-Dumnezeu, demonstrează că adevărata măreție nu constă în a domina, ci în a-i sluji pe ceilalți. Isus, punându-se pe ultimul loc, nu doar că nu-și pierde demnitatea, ci o arată pe cea adevărată, pe cea divină: „Eu, Domnul, sunt cel dintâi și voi fi cu cei din urmă” (Is 41,4).

Așadar, condiția omului față de Dumnezeu nu mai este cea a servitorului față de Stăpânul său, ci cea a fiului față de un Tată care îl invită să ajungă la condiția divină. Iar așa cum Isus nu este servitorul lui Dumnezeu, ci „Fiul Tatălui” (2In 1,3), tot așa toți cei care aderă la învățătura sa nu vor fi servitorii săi (In 15,15), ci, în calitate de fii ai aceluiași Tată, frați care sunt chemați împreună cu el și asemenea lui să colaboreze la planul lui Dumnezeu în privința omenirii (Mt 28,10).

–      nu absoarbe, ci potențează

În Isus, Omul-Dumnezeu, se manifestă plinătatea iubirii Tatălui, un Dumnezeu-Iubire care nu este un rival al omului, ci aliatul său, care nu îl domină, ci îl potențează, nu îl absoarbe, ci se oferă omului pentru a-i comunica plinătatea vieții sale dumnezeiești („Gloria pe care mi-ai dat-o mie, eu le-am dat-o lor, ca ei să fie una, după cum noi suntem una” In 17,22). Dumnezeu este cel care ia inițiativa de a-i iubi pe oameni („Nu noi l-am iubit pe Dumnezeu, ci el ne-a iubit” 1In 4,10), iar cu Isus, „Dumnezeu-cu-noi” (Mt 1,23), Dumnezeu nu mai trebuie căutat, ci primit, și cu el și asemenea lui, Dumnezeu ia inițiativa de a merge în întâmpinarea oamenilor.

Cu Isus omul nu mai trebuie să se înalțe pentru a se contopi cu Dumnezeul său, ci să accepte un Dumnezeu care coboară pentru a-i comunica omului iubirea sa și a se contopi cu el („Dacă cineva mă iubește, va ține cuvântul meu; Tatăl meu îl va iubi și vom veni la el și ne vom face locuință la el” (In 14,23), un Dumnezeu care îl caută pe om pentru a-i transmite plinătatea divinității sale[9]. Un Dumnezeu care, așa cum face viticultorul cu via sa, cooperează la reușita viței, eliminând tot ceea ce împiedică producția unui rod cât mai abundent (In 15,2). Cu Isus, omul, templul Duhului Sfânt, este unicul sanctuar adevărat al lui Dumnezeu: „Nu știți voi că sunteți templul lui Dumnezeu și că Duhul lui Dumnezeu locuiește în voi?” (1Cor 3,16; 2Cor 6,19).

–      nu cere, ci oferă

Noul chip al lui Dumnezeu propus de Isus este acela al unui Tată care, în loc să ia, dăruiește, care nu-l diminuează pe om, ci îl potențează. Un Dumnezeu care „nu locuiește în temple făcute de mână de om, nici nu este slujit de mâini omenești ca și cum ar avea nevoie de ceva, el care dă tuturor viață, suflare și toate” (Fap 17,24-25).

În întâlnirea cu femeia samariteană Isus manifestă marea noutate în raportul cu Dumnezeu: omul nu trebuie să ofere nimic lui Dumnezeu, ci să accepte un Dumnezeu care se oferă omului. De aceea, samaritencei care dorea să știe unde să meargă pentru a-i oferi cult lui Dumnezeu (cf. In 4,19-20), Isus îi răspunde că Dumnezeu este cel care i se dăruiește, oferindu-i însuși capacitatea sa de iubire[10].

Unicul cult pe care Dumnezeu îl cere nu este îndreptat spre el, ci este practicarea unei iubiri fidele față de oameni. A oferi cult Tatălui înseamnă a colabora cu acțiunea sa creatoare, comunicând viață oamenilor. De aceea, Dumnezeu nu cere jertfe persoanelor, ci el însuși s-a făcut jertfă pentru a se dărui oamenilor: „Milă vreau, nu jertfă, și cunoașterea lui Dumnezeu mai mult decât arderile de tot” (Os 6,6). Dumnezeul lui Isus nu le ia pâinea oamenilor, ci este acela care se face pâine pentru a comunica viață omenirii („Acesta este trupul meu” Mt 26,26).

Cultul cerut de Legea lui Moise pretindea din partea omului renunțarea la anumite bunuri pentru a le oferi lui Dumnezeu (animalele întâi-născute, zeciuielile, etc.). Era o diminuare a omului, un cult al servitorilor în fața unui Dumnezeu suveran. Noul cult propus de Isus nu îl umilește pe om, ci îl potențează, făcându-l, de fiecare dată, tot mai asemănător cu Tatăl. Cultul vechi sublinia distanța dintre Dumnezeu și oameni, cel nou tinde să o suprime. Cultul oferit lui Dumnezeu nu este altceva decât viața însăși trăită în favoarea binelui celorlalți (cf. Rom 12,1). Iubirea fiind linia dezvoltării umane, această creștere în iubire va realiza în noi planul creatorului, ducându-ne spre o asemănare tot mai mare cu Tatăl.

–      nu exclude, ci primește

În timp ce religia prezintă un Dumnezeu care face diferență între cei care merită iubirea sa și cei care nu o merită, și care refuză ploaia celor păcătoși (cf. Am 4,7; Ier 14,1-10), Isus ne arată un Tată „care face să răsară soarele său peste cei răi și peste cei buni și să plouă peste cei drepți și peste cei nedrepți” (Mt 5,45). Comuniunea cu Dumnezeu nu depinde de meritele și de eforturile omului, ci de acceptarea unei iubiri care este dar gratuit și care trebuie transmisă în același fel (cf. Mt 10,8).

Nicio persoană, oricare ar fi comportamentul ei moral și religios, nu se poate simți exclusă de la iubirea Tatălui. Tatăl lui Isus nu-l exclude pe nimeni de la iubirea sa, deoarece Dumnezeu nu privește la meritele sau la virtuțile persoanelor, ci la nevoile și la necesitățile lor. Nu toți se pot lăuda cu merite, însă necesități au toți. Dintre fariseul care se lăuda cu virtuțile lui și vameșul care nu avea nimic altceva de arătat decât mizeria sa, Dumnezeu survolează meritele inutile ale fariseului evlavios și se simte atras în mod irezistibil de necesitățile vameșului păcătos (cf. Lc 18,9-14).

Iar Isus, „Dumnezeu-cu-noi” (Mt 1,23), merge în căutarea celor excluși din societate, pentru a-i învălui și pe ei cu iubirea Tatălui. Iată de ce îi invită să-l urmeze pe cei excluși ai Israelului, care erau vameșii și păcătoșii, indivizi pentru care nu exista nicio speranță de mântuire. Dar Domnul, care nu are mandatul de a judeca lumea, ci ca aceasta să se mântuiască prin el (cf. In 3,17), „a venit să caute și să mântuiască ceea ce era considerat pierdut” (Lc 19,10), asemenea unui medic trimis să-i îngrijească și să-i vindece pe bolnavi (Mt 2,17).

După o rezistență inițială, din partea discipolilor lui Isus, de a înțelege că iubirea Tatălui nu este limitată la un popor sau la o religie, ci este universală și se adresează tuturor, Biserica de la origini va formula prin gura lui Petru acel adevăr care este piatra de temelie a comunității creștine: „Dumnezeu mi-a arătat că nu pot declara pe niciun om impur sau necurat” (Fap 10,28).

Dumnezeu nu tolerează ca în numele său persoanele să poată fi discriminate, deoarece iubirea sa este adresată tuturor. Acesta este motivul pentru care Isus îl primește pe leprosul impur ((Mt 8,1-4) și pe femeia necurată care suferea de hemoragie (Mc 5,25-29), pe păcătoasa iertată (Lc 7,36-50) și pe vameș (Mt 9,9). Toți aceștia fiind personaje reprezentative ai celor excluși din Israel, cei care nici nu se puteau gândi să se apropie de Domnul, deoarece știau că acest lucru ar fi fost un sacrilegiu. Atunci când au curajul să-l facă, nu primesc un reproș sau un refuz, ci o încurajare, și își dau seama că adevăratul sacrilegiu era despărțirea lor de Dumnezeu: „Credința ta te-a mântuit” (Mc 5,34; Lc 7,50).

Ceea ce în ochii religiei era considerat sacrilegiu, pentru Isus este expresie a credinței. Sacrilegi nu sunt cei păcătoși, ci conducătorii religioși care îi despart de Dumnezeu. Cărturarii și fariseii credeau că Împărăția lui Dumnezeu întârzia să se realizeze din cauza vameșilor și a păcătoșilor. În realitate, cu Isus aceștia sunt deja la masa Împărăției, așa cum ne avertizează Matei în evanghelia sa: „Vameșii și desfrânatele merg înaintea voastră în împărăția lui Dumnezeu” (Mt 21,31-32). Acceptarea iubirii Tatălui este precedată de iertarea sa necondiționată.

–      nu pedepsește, ci iartă

În psalmul 139 (138) psalmistul evlavios exclamă: „O, Dumnezeule, dacă l-ai nimici pe cel nelegiuit!” (v. 19), iar Ecleziasticul întrece măsura: „Cel Preaînalt îi urăște pe cei păcătoși” (12,6). În schimb, atitudinea lui Isus față de cei care erau considerați păcătoși este diferită: nu îi îndepărtează, ci îi apropie; nu îi amenință, ci le comunică iubirea sa. Isus nu neagă păcatul, pe care îl definește ca fiind o boală care îl împiedică pe om să fie pe deplin integru[11], ci refuză ideea care vede în cel păcătos un contaminat ce trebuie evitat: pentru Domnul este un bolnav care trebuie vindecat. De aceea, Dumnezeul care se arată în Isus nu doar că nu le ia viața celor păcătoși, ci le-o comunică pe a sa.

Potrivit religiei, omul păcătos trebuia să se căiască de greșelile sale, să ceară iertare, să ofere o jertfă reparatoare și apoi să primească iertarea pentru a fi vrednic de a se apropia de Domnul. Dar cu Isus, iertarea lui Dumnezeu este dată înainte de căința celui păcătos, așa cum bine a înțeles și a formulat Pavel: „Dumnezeu și-a arătat iubirea față de noi prin faptul că, încă pe când eram păcătoși, Cristos a murit pentru noi” (Rom 5,8). Pentru Isus nu este necesar ca păcătosul impur să se purifice pentru a fi vrednic de a-l primi pe Domnul, ci primirea Domnului îl face pur. Isus, manifestare vizibilă a iubirii lui Dumnezeu, nu se oferă ca un premiu pentru comportamentul bun al celor „sănătoși”, ci se oferă ca putere vitală pentru cei „bolnavi” (Mt 2,17).

Pâinea sa nu este un premiu, ci un dar. Premiul este o recompensă care depinde de capacitățile (meritele) celui care îl primește, darul depinde de generozitatea celui care dăruiește. Domnul nu recompensează, ci dăruiește (cf. Mt 20,15). Acesta a fost, acesta este și acesta va fi pentru totdeauna „Isus din Nazaret, care a trecut făcând bine și vindecându-i pe toți cei care erau stăpâniți de diavol, pentru că Dumnezeu era cu el” (Fap 10,38).

Iar aceasta este vestea cea bună [în greacă: evanghelia], vestită și trăită de Cristos, care încă poate fi re-propusă bărbaților și femeilor care aspiră la plinătatea existenței lor și găsesc în Isus, doar în Isus, răspunsul la așteptările lor: „Veniți la mine toți cei osteniți și împovărați și eu vă voi da odihnă” (Mt 11,28).

 

Articol tradus de Anton Ivanov din revista Testimoni, nr. 3/2010, pp. 22-29.

Mulțumesc Redacției pentru permisiunea de a publica traducerea articolului.


 

Note

[1] Articolul reia intervenția biblistului Alberto Maggi, din Congregația Slujitorii Mariei, prezentată la Camaldoli pe 1 octombrie 2008, cu ocazia Consiliului Congregației camaldoleze a Ordinului sfântului Benedict. Textul a fost publicat în vita monastica (viața monastică), nr. 243, iulie-decembrie 2009.

[2] Conciliul din Florența, Bulla unionis Coptorum Aethiopumque, Cantate Domino, Decretum pro Iacobitis.

[3] „Planul mântuirii îi îmbrățișează și pe aceia care îl recunosc pe Creator, și printre ei în primul rând pe musulmani…” (conciliul al II-lea din Vatican, Lumen gentium 16).

[4] „Însă celor care l-au primit le-a dat puterea de a devenii copii ai lui Dumnezeu” (In 1,12).

[5] „Dacă nu ar fi fost acesta un răufăcător, nu l-am fi dat pe mâna ta” (In 18,30).

[6] În evanghelii Fiul omului (Ho huios anthrôpou) îl indică pe acela care acționează pe pământ asemenea lui Dumnezeu însuşi (Mt 9,6), pe acela care face să fie prezent divinul în istoria umană și, de aceea, reprezintă maximul umanității, pe Omul prin excelență.

[7] Termenul obediență (gr. ypakouô) este prezent în evanghelii numai de cinci ori, dar niciodată cu referire la persoane; se referă mereu la elementele dăunătoare și contrare omului: vântul și marea (Mt 8,27; Mc 4,41; Lc 8,25), duhurile necurate (Mc 1,27), sau lucruri: sicomorul (Lc 17,6).

[8] Este acelaşi concept exprimat de Paul atunci când declară că „Isus Cristos, deși era bogat, din iubire față de voi s-a făcut sărac pentru ca, prin sărăcia lui, voi să vă îmbogățiți” (2Cor 8,9).

[9] „Celor care l-au primit le-a dat puterea de a deveni copii ai lui Dumnezeu” (In 1,12).

[10] „Dacă ai fi cunoscut darul lui Dumnezeu și cine este acela care îți spune: Dă-mi să beau, tu ai fi cerut de la el și el ți-ar fi dat apă vie” (In 4,10).

[11] Conform conciliului al II-lea din Vatican, „păcatul îl micșorează pe om împiedicându-l să-și atingă plinătatea” Gaudium et spes, 13).

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s