De ce nu judecați voi înșivă ceea ce este drept?

Sâmbăta era anunțată de leviți în Templu și de gardienii sinagogii prin sate, cu trei sunete de trâmbiță. Exista credința conform căreia dacă întregul Israel ar fi respectat, potrivit prescripțiilor, două Sâmbete, atunci ar fi început imediat împărăția lui Dumnezeu.

Este a doua Sâmbătă pe care o întâlnim în evanghelia lui Marcu. Prima dată Isus s-a dus în sinagoga din Cafarnaum pentru a învăța, iar învățătura sa a cauzat discreditarea cărturarilor („El îi învăța ca unul care are autoritate și nu în felul cărturarilor” Marcu 1,22). În plus, Isus a încălcat deja interdicția de a-i îngriji pe bolnavi în zi de Sâmbătă, vindecând-o pe soacra lui Petru (Marcu 1,31) și pe lepros (Marcu 1,40-42).

 

„Nimeni nu coase un petic dintr-o stofă nouă la o haină veche; altfel, peticul nou trage din haina veche și ruptura devine mai mare.

Și nimeni nu pune vin nou în burdufuri vechi; altfel, vinul va sparge burdufurile și se vor pierde și vinul și burdufurile; ci vinul nou se pune în burdufuri noi” (Marcu 2,21-22).

 

„Într-o zi de sâmbătă, Isus trecea printre lanuri de grâu, iar discipolii săi, în timp ce mergeau, au început să rupă spice” (Marcu 2,23).

 

În ziua Sabatului era interzisă realizarea a 39 de lucrări principale, de la numărul lucrărilor pentru construirea templului, împărțite la rândul lor în 39 de lucrări secundare, pentru un total de 1521 de lucrări interzise. În plus, era interzisă parcurgerea a mai mult de 480 de metri.

 

Respectarea acestei porunci garanta respectarea întregii Legi, adică a întregii Biblii. În schimb, violarea acestei porunci însemna încălcarea întregii Legi și era pedepsită prin pedeapsa cu moartea: „Cine va face vreo lucrare în ziua sabatului va fi pedepsit cu moartea” (Exod 31,15).

Isus a vorbit despre eliberarea de sub jugul Legii, iar discipolii se comportă în consecință, ignorând porunca considerată a fi cea mai importantă.

În cazul povestit de Marcu există cel puțin două încălcări grave înfăptuite de Isus și de discipolii săi: a merge și a culege („Șase zile să lucrezi, iar în ziua a șaptea să te odihnești; să te odihnești chiar în vremea aratului și a seceratului!” Exod 34,21).

Ori de câte ori în evanghelii Isus acționează ca om liber sau invită la libertate, apar imediat fariseii. Bineînțeles, acestea sunt narațiuni teologice, nu cronică istorică. Ca să-l facă pe lector să înțeleagă acest lucru, evanghelistul inserează anumite incongruențe narative: de pildă, în loc să scrie unii farisei, evanghelistul pune articolul hotărât, fariseii, semnificând toți fariseii. În plus, acești farisei par a fi ascunși prin câmpuri, spionând mișcările lui Isus.

Evanghelistul vrea să indice pe de o parte obsesia apărătorilor Legii, gata să identifice orice infracțiune față de aceasta, iar pe de altă parte condiționarea pe care doctrina fariseilor o exercită asupra oamenilor și care face să apară simțul de vinovăție ori de câte ori este încălcată o poruncă. Nu are importanță faptul dacă fariseii sunt sau nu sunt prezenți ca să vegheze asupra împlinirii cu exactitate a Legii. Doctrina lor este atât de inculcată în conștiințele oamenilor încât condiționează orice acțiune a acestora.

Doctrina fariseilor era criteriul folosit pentru a judeca dacă o acțiune este bună sau nu. Potrivit fariseilor, Legea este cea care stabilește ceea ce este permis și ceea ce nu este permis. Isus îi invită pe oameni să se elibereze de această condiționare și să judece ei singuri ceea ce este bun sau nu: „De ce nu judecați voi înșivă ceea ce este drept?” Luca 12,57).

Comportamentul liber al lui Isus și al discipolilor săi pune în criză siguranța fariseilor care i se adresează lui Isus. Ei cred că discipolii sunt dependenți de maestrul lor, în realitate, însă, Isus le-a acordat discipolilor săi libertate deplină.

Isus, cu profundă ironie, îi întreabă pe farisei, care petreceau ziua întreagă citind Biblia, dacă nu cumva au citit din întâmplare un pasaj din Biblie foarte celebru, acela în care marele preot Ahimelec (tatăl lui Abiatar) a potolit foamea lui David și a însoțitorilor săi cu pâinile sanctuarului care erau rezervate preoților (1 Samuel 21,1 și următoarele).

Cu întrebarea sa Isus îi avertizează pe farisei, care citesc dar nu pricep, privesc fără să vadă, ascultă fără să înțeleagă… Un risc prezent și în primele comunități creștine, din moment ce autorul Primei Scrisori către Timotei îi denunță pe aceia care „pretind să fie învățători ai Legii, pe când ei nu înțeleg nici ceea ce spun, nici vreunul din lucrurile pe care le consideră sigure” (1 Timotei 1,7).

Isus le amintește fariseilor cum pentru regele David necesitatea sa și a însoțitorilor săi a fost mai importantă decât respectarea unei porunci din Lege. Iar așa cum David a extins privilegiul însoțitorilor săi, tot așa și Isus extinde libertatea sa discipolilor săi.

Dar această comparație este pentru farisei un afront grav: Isus compară porunca cea mai importantă dintre toate cu unul dintre atâtea precepte secundare ale Legii (Levitic 24,8-9).

Și nu numai. David și însoțitorii săi au acționat sub impulsul foametei, dar discipolii lui Isus nu. Ei nu smulg spicele pentru că le este foame, ci pentru plăcerea de a mânca. În timp ce în cazul lui David transgresarea era justificată de faptul că nevoia omului vine înainte de onoarea lui Dumnezeu, în cazul discipolilor lui Isus plăcerea omului este cea care vine înainte de respectarea Legii lui Dumnezeu.

Isus face referire la planul originar al lui Dumnezeu înainte de a fi îngrădit de Lege. Odihna sabatului nu a luat naștere ca poruncă orientată spre a-l supune pe om, ci ca participare la însăși odihna lui Dumnezeu (Exod 20,8-11).

Sâmbăta era ziua binecuvântată de Dumnezeu (Geneza 2,3) pentru ca omul, întrerupându-și munca, să se asemene cu Dumnezeul creator. Odihna sabatului nu trebuia să-l facă pe om sclav al Legii, ci să-l invite să fie imitatorul lui Dumnezeu însuși, să se simtă și el domn asemenea Dumnezeului său.

Fariseii, în schimb, au transformat darul lui Dumnezeu într-o impunere; au transformat semnul libertății într-o sclavie.

În timp ce odihna sâmbetei a fost instituită de Dumnezeu pentru a da demnitate omului, fariseii au transformat-o într-o impunere care îi priva pe oameni de libertate. Odihna sâmbetei era orientată spre odihna omului, dar aplicația sa riguroasă și legalistă îi făcea omului viața imposibilă.

Expresia „Fiul omului” îl indică pe omul care este purtătorul Spiritului lui Dumnezeu și care acționează în baza acestuia. Titlul face referire la Isus, purtător al Duhului și Fiu al lui Dumnezeu (Marcu 1,10-11), dar Isus, botezând în Duhul sfânt (Marcu 1,8), îl extinde fiecărui om care primește plinătatea vieții sale.

Omul care îl primește pe Duhul sfânt nu-și reglementează comportamentul în funcție de respectarea Legii, după un cod exterior lui, ci după impulsul interior al Duhului, o forță interioară care îi este comunicată de Dumnezeu.

Domn înseamnă a fi complet liber. Omul nu mai este doar chipul lui Dumnezeu, ci fiul lui Dumnezeu și, de aceea, părtaș al vieții sale însăși (Duhul).

Libertatea omului este consecința noii sale relații cu Dumnezeu ca Tată. Fariseii urmează alianța pe care Moise, slujitorul lui Dumnezeu, a stipulat-o între slujitori și Domnul lor. Discipolii, în schimb, urmează alianța pe care Isus, fiul lui Dumnezeu, a stipulat-o între fii și Tatăl lor.

Credinciosul nu mai este, ca înainte, un supus care ascultă de Domnul său, ci un fiu care crește asemănându-se tot mai mult cu Tatăl său.

„Și le spunea: «Sâmbăta a fost făcută pentru om și nu omul pentru sâmbătă! De aceea, Fiul omului este stăpân și peste sâmbătă»”.

Isus pune, astfel, bazele pentru libertatea creștinului: norma de comportament nu este o lege exterioară omului, ci iubirea care îl animă și îl dirijează.

Prin aceasta, Isus modifică criteriul în baza căruia o acțiune este judecată a fi bună sau nu. În timp ce pentru farisei parametrul de judecată era Legea lui Dumnezeu, pentru Isus este întotdeauna binele omului.

Pentru farisei, dacă o acțiune era conformă cu voința Legii, a Bibliei în alte cuvinte, atunci era justă; dacă încălca Legea, atunci era greșită.

Pentru Isus, criteriul este binele omului: tot ceea ce îi face bine omului este bun și binecuvântat de Dumnezeu; tot ceea ce îi face rău omului este reprobat de Dumnezeu. Iar atunci când binele omului este în conflict cu respectarea Legii, aceasta din urmă, conform lui Isus, poate fi ignorată. Ori de câte ori Isus se află în situația de a alege între respectarea Legii și binele omului, alege întotdeauna, fără nicio ezitare, binele omului.

Chestiunea este atât de importantă din punctul de vedere al lui Isus încât el îi înfruntă pe farisei chiar în lăcașul învățăturii lor, sinagoga…

Pr. Enrico Rossi, 16.01.2018

Traducere realizată după transcrierea (nerevizuită de autor) de pe dispozitivul de înregistrare.

 

Evanghelia comentată:

Marcu 2,23-28

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s