Dar a fi minoritate este o mare șansă pentru creștinism

Numai în centralitatea misterului religia trebuie să se regenereze. Nu ca să cultive din nou ambiții de primat…

 

Deja în 1929 preotul iezuit Pierre Teilhard de Chardin, teolog și om de știință, scria: «Biserica va continua să decline până când nu se va sustrage lumii fictive a teologiei verbale, sacramentalismului cantitativ și devoțiunilor eterice cu care îi place să se înconjoare». La o distanță de aproape un secol cardinalul Carlo Maria Martini, în ultimul interviu din august 2012, declara: «Biserica a rămas în urmă cu 200 de ani». Mulți alți teologi, atât bărbați cât și femei, au interpretat timpul nostru ca fiind sub însemnul acestui declin al credinței și al practicii bisericești, un fenomen sub ochii tuturor deja, dacă analizăm starea bisericilor noastre, care în trecut nu erau suficient de încăpătoare ca să-i cuprindă pe credincioși și care acum deseori sunt încuiate, iar atunci când sunt deschise rareori ajung să «rămână fără bilete». Situația nu se îmbunătățește nici în ce privește mânăstirile, conventurile, seminariile, și așa-numitele vocații. Faptul este că condiția religiei instituționale din Occident este una singură: decadența. În această perspectivă elementul cu adevărat surprinzător al anchetei din centrul acestei pagini nu este faptul că 28 la sută dintre tinerii italieni cu vârstele cuprinse între 18 și 29 de ani se declară ne-credincioși, ci faptul că astăzi încă există în țara noastră un 72 la sută dintre tineri care declară că cred în Dumnezeu. Într-adevăr? Așa de mulți? Și cât timp încă credincioșii for vi majoritate în rândul tinerilor? Dar apoi, este într-adevăr așa de important pentru credință să fie majoritate?

 

În realitate creștinismul a dat tot ceea ce avea mai bun atunci când era minoritate, pe când numerele mari l-au condus la îmbrățișarea fatală cu Imperiul, injectându-i virusul puterii și transformându-l din religie blândă și binevoitoare a lui Isus, în aparat de control al trupurilor și al sufletelor. Astăzi în Occident puterea are tot mai puțină nevoie de religie și chiar și din cauza acestui lucru religia pierde consensuri. Dar ce este într-adevăr în joc în această pierdere? O dispariție a spiritualității sau o reînnoire a ei sub însemnul libertății? Homo sapiens a fost întotdeauna homo religiosus. Păgânul Plutarh spunea că «credința este înnăscută în neamul omenesc încă de la prima sa apariție». De ce această legătură dintre religie și originea omului? La această întrebare se poate răspunde în două feluri: 1) pentru că omenirea era într-o stare de imaturitate, care însă prin progresul cunoașterii dispare, semnalând sfârșitul religiei; 2) pentru că omenirea este în mod structural religioasă, sapiens produce întotdeauna religio, adică unitate conștientă și iubitoare cu logica cosmică (la care în Occident ne referim în mod tradițional spunând Dumnezeu, iar în alte culturi spunând în alt mod). Este vorba despre două filosofii de viață diferite: prima sub însemnul enigmei, a doua sub însemnul misterului. Enigma face trimitere la o problemă intelectuală de rezolvat, misterul face trimitere la o condiție mai vastă a existenței, nu de rezolvat în mod intelectual, ci de experimentat în mod existențial ca lăsare în brațele sale și ca încredere. După părerea mea tocmai aici, în recuperarea centralității dimensiunii misterice, adică mistice, religia trebuie să se regenereze: nu ca să cultive din nou ambiții de primat, ci numai ca să fie adevărată și să îngrijească fără alte interese rănile condiției umane. Eu cred că inevitabila trecere de la o stare de majoritate la o stare de minoritate este o mare șansă pentru creștinism: aceea de a abandona logica puterii care pretinde să controleze mințile și trupurile ființelor umane, spunându-le ce trebuie să gândească și cum trebuie să se comporte (așa cum pretinde încă și astăzi doctrina catolică), și aceea de a-și asuma logica slujirii față de viața concretă și de experiența spirituală a fiecărui individ. În joc este trecerea de la religia care se concepe pe ea însăși ca unic adevăr la care să-i convertească pe toți, la religia care iubește dialogul pentru că știe că adevărul este oricum mereu mai mare și nu este posedat de nimeni. Tinerii numiți millennials (generația numită millennials) aceste lucruri nu le știu, dar le simt, și de aceea nutresc un dezinteres substanțial pentru știința doctrinală (teistă sau ateistă, nu prea contează), pe când arată un real interes față de căutarea spirituală legată de experiența personală. Îi revine Bisericii papei Francisc să aleagă între lumea fictivă a teologiei catehismului și cererea de viață a tinerilor noștri.

Vito Mancuso, teolog.

Articol publicat în Repubblica pe 03.07.2016.

Sursa: Vito Mancuso

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s