Papa care a părăsit Biserica

vaticano-280x154Se va putea întâmpla vreodată ca un papă, odată ce s-a convertit la evanghelie, să părăsească Biserica oficială? Ipoteza, oricât de absurdă ar fi, nu e apoi chiar atât de trăsnită, pentru că este exact ceea ce s-a întâmplat la începuturile creștinismului. Pe ilLibraio.it analiza biblistului Alberto Maggi 

 

Se va putea întâmpla vreodată ca un papă, odată ce s-a convertit la evanghelie, să părăsească Biserica oficială? Ipoteza, oricât de absurdă ar fi, nu e apoi chiar atât de trăsnită, pentru că este exact ceea ce s-a întâmplat la începuturile creștinismului. Luca povestește în Faptele Apostolilor convertirea zbuciumată a lui Petru, pe care Isus o garantase prin aceste cuvinte: „Eu m-am rugat pentru tine, ca să nu piară credința ta; iar tu, când te vei fi convertit, întărește-i pe frații tăi” (Luca 22,32). Evanghelistul prezintă etapele drumului lung de convertire al lui Petru, începând din momentul când a primit niște păgâni și a înțeles că „nu trebuie numit profan sau impur niciun om” (Fap. 10,28). Legea era cea care crea deosebiri între persoane acceptate de Dumnezeu și persoane excluse, nu Domnul. Această deschidere a lui Petru față de păgâni a stârnit reacția iritată a zeloșilor apărători ai ortodoxiei, care l-au chemat la Ierusalim ca să dea socoteală de faptele săvârșite și „l-au mustrat zicând: «Ai intrat în casa oamenilor necircumciși și ai mâncat împreună cu ei!»” (Fap. 11,2-3). Marile probleme ale religiei sunt mereu ridicole și au la baza lor nimicul, în acest caz un prepuț, iar din cauza unui prepuț s-a iscat o controversă care a dezbinat Biserica de la începuturi, riscând s-o facă să naufragieze (Fap. (12,5-12).

Regelui Irod Agripa I, binevoitor față de farisei, nu-i venea să creadă. Această criză din comunitatea discipolilor lui Cristos, prin scăderea prestigiului lui Petru, îi permitea să lovească persoanele din vârful Bisericii. Numai ca să vadă reacțiile, îl decapitează pe Iacob, fratele lui Ioan (Fap. 12,2) și, „văzând că aceasta era pe placul Iudeilor, a hotărât să-l prindă și pe Petru” (Fap. 12,3), cu intenția de a-l ucide imediat după Paști.

Captivitatea a fost providențială pentru Petru, căci l-a condus în sfârșit spre convertirea lui deplină și spre înțelegerea faptului că adevăratele lanțuri, cele de care este cel mai greu să te eliberezi, erau cele interioare, sclavia unei ideologii religioase acceptate și înrădăcinate în profunzimea ființei. Dar a fost nevoie de o intervenție a Domnului ca să-l elibereze pe Petru nu numai din lanțuri și din închisoarea lui Irod, ci și „de toate așteptările Iudeilor” (Fap. 12,11). Ceea ce Iudeii așteptau și Petru împărtășise vitejește, era așteptarea unui Mesia războinic, învingător și triumfător. Exact aceasta era captivitatea care îl asuprea pe Petru și care îl împiedicase să-l urmeze în mod liber pe Isus, conducându-l apoi la renegarea sa (Luca 22,54-62).

Acum Petru se distanțează de poporul său și de așteptarea unui Cristos triumfător și, ieșind din închisoare, nu se duce, așa cum ne-am fi așteptat, în Biserica oficială din Ierusalim, condusă de acum de Iacob, „fratele Domnului” (Marcu 6,3; Galateni 1,19). Ultraconservator și filo-iudeu, pentru faptul de a fi fratele lui Isus, cu toate că nu-l urmase niciodată în viața sa (Ioan 7,5), Iacob intenționează, printr-o activitate autoritară (Fap. 15,13-21), să-și impună drepturile sale dinastice în Biserica din Ierusalim, care se năștea, și care este structurată după modelul ierarhic iudaic, cu Apostoli, rămași legați față de Legea lui Moise, și Bătrâni, care administrează bunurile comunității. Un grup care nu se deosebește de numeroasele curente ale iudaismului și care este tolerat și lăsat în pace. De aceea discipolii lui Isus nu vor fi recunoscuți ca atare la Ierusalim, ci la Antiohia, unde „discipolii au fost numiți pentru prima dată creștini” (Fap. 11,26). Iar la Antiohia, în loc să existe Apostoli și Bătrâni, există Profeți și Învățători care formulează și transmit mesajul lui Cristos.

Petru, „după ce a reflectat, s-a dus la casa Mariei, mama lui Ioan, cel numit Marcu, unde mulți erau adunați și se rugau” (Fap. 12,12). După uciderea lui Ștefan și dispersia tuturor credincioșilor de limbă greacă (Fap. 8,1-3), s-a produs o clarificare în sânul Bisericii iudeo-credincioase: Apostolii, neatinși de persecuție, au rămas instalați în Biserica oficială din Ierusalim, în timp ce credincioșii mai deschiși față de lumea păgână s-au reunit în jurul lui Ioan Marcu, evanghelistul garant al mesajului lui Isus. Prin intermediul a trei personaje, Luca prezintă modelul ideal al Bisericii: casa este a Mariei, ceea ce înseamnă că cea care prezidează comunitatea este o femeie. Maria este mama lui (Ioan) Marcu, autorul evangheliei care îi poartă numele. Apoi va apărea un al treilea personaj, Roza (Rode), slujitoarea. Așadar, Biserica care se ruga neîncetat pentru Petru (Fap. 12,5) și spre care el acum se îndreaptă, este centrată pe evanghelie (Ioan Marcu), prezidată de iubire (Maria, mama) și se manifestă prin slujire (Roza, slujitoarea).

E atât de mare surpriza de a-l găsi pe Petru la ușă, încât Roza nu-i deschide! Când în sfârșit se hotărăsc să-i deschidă lui Petru, care continua să bată la ușă, „au rămas stupefiați” (Fap. 12,16). Se rugau pentru eliberarea lui Petru, dar nu puteau crede că acela care era până acum cel mai înalt reprezentant al Bisericii din Ierusalim, a ajuns să bată la ușa micii lor comunități.

După ce a povestit vicisitudinile eliberării sale, Petru încheie cu aceste cuvinte: „Transmiteți acestea lui Iacob și fraților” (Fap. 12,17). Petru nu are nicio intenție să i-a legătura cu Iacob și comunitatea oficială din Ierusalim, de care se eliberase de acum, ci o informează despre procesul de eliberare pe care el l-a trăit. În ceea ce îl privește, Petru, ieșind, „a plecat spre un alt loc” (Fap. 12,17); convertirea lui este completă și, astfel, și eliberarea lui.

 

AUTORUL – Alberto Maggi, frate din Ordinul Slujitorii Mariei, a studiat în Facultățile Teologice Pontificale Marianum și Gregoriană din Roma și la École Biblique et Archéologique Française din Ierusalim. Fondator al Centrului de Studii Biblice «Giovanni Vannucci» la Montefano (Macerata), se îngrijește de răspândirea sfintelor scripturi interpretându-le întotdeauna în slujba dreptății, și niciodată a puterii. A publicat, printre altele: Roba da preti; Nostra Signora degli eretici; Come leggere il Vangelo (e non perdere la fede); Parabole come pietre; La follia di Dio; Versetti pericolosi; Chi non muore si rivede – Il mio viaggio di fede e allegria tra il dolore e la vita, etc.

Pr. Alberto Maggi, biblist, 10.03.2017

Sursa: ilLibraio.it

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s