Propunerea lui Isus – ultima conferință a lui Juan Mateos

Juan MateosUltima conferință a părintelui Juan Mateos, s.j. (preot iezuit)

Córdoba (Spania), martie 2001

 

Să începem cu o temă foarte frumoasă, cea a comunității lui Isus.

Încă din vremea catehismului ne spuneau mereu că Isus a venit pe lume pentru a ne salva sufletele. Totuși, dacă cineva citește Evanghelia, vede că nu este așa. Pentru a ne salva sufletele, adică pentru a trece la o viață după moarte, nu este nevoie să fim creștini.

Există un iudeu care îl întreabă pe Isus: „ce trebuie să fac pentru a câștiga viața veșnică?”. Isus îi răspunde: „împlinește poruncile”, și dintre porunci numai pe cele etice, căci printr-o conduită etică omul trece frontiera morții.

Dar pentru aceasta putem fi creștini, musulmani, iudei, hinduiști sau animiști, pentru că acel om care li se dăruiește altora, care i se dăruiește aproapelui, are viața veșnică asigurată; este o bază minimă, dar este deja ceva. Totuși, Isus nu vine pentru asta, ci pentru ceva mai mult.

Ce este acest ceva mai mult? Vine să creeze sau să înceapă o societate nouă.

Răul omului nu rezidă doar în interiorul său, ci și în societatea care îl înconjoară. Această societate îl obstaculează și îl privează de libertate, de multe ori îl asuprește și uneori chiar îl despoaie de viața sa însăși. De aceea, într-o societate – nu vorbesc de a noastră, de acum, unde ne simțim mult mai bine ca pe vremea lui Isus; acest lucru trebuie să-l spunem; dar, în general, întreaga societate antică era despotică și aproape în totalitate se verifica această situație.

Isus se naște și trăiește într-o societate foarte nedreaptă, în societatea iudaică, care, asemenea altor societăți din acea vreme, cunoștea doar două clase sociale: cea a celor foarte bogați și cealaltă, care era a celor foarte săraci. Nu exista o clasă intermedie. În această societate, bineînțeles, lumea pătimea mult, suferea de foame, era privată de libertate și exista un control puternic al poliției.

Existau insurecții care erau înăbușite în sânge. Era o situație foarte neplăcută, dar, dincolo de acest caz extrem al acelei societăți, fapt este că și în societatea noastră persoana nu se dezvoltă, nu se realizează.

Fiți atenți: dacă Dumnezeu este creator, succesul este ca creatura lui să ajungă la dezvoltarea ei deplină.

De exemplu, dacă avem o plantă și semănăm niște trandafiri, nu vom fi mulțumiți ca acestea să putrezească la jumătatea procesului lor de creștere, ci dorim ca grădina de trandafiri să ajungă la dezvoltarea deplină, ca planta să producă niște trandafiri frumoși. Dacă nu, am eșuat.

Ei bine, noi suntem creaturile lui Dumnezeu, iar dacă el vede că creatura sa nu ajunge la dezvoltarea pe care ar putea s-o aibă, ar fi un eșec al Creatorului. Pe de altă parte, noi îl numim pe Dumnezeu și Tată, iar el vrea să fie tată efectiv. Prin urmare, faptul ca fiii săi să rămână bolnavi și slăbiți, constituie pentru un tată un faliment teribil.

Isus vrea să se schimbe ceva în această societate care împiedică dezvoltarea ființei umane. Deci, planul lui Isus, misiunea sa este să comunice și să întemeieze o nouă societate în care ființele umane să poată fi libere, să se poată dezvolta, să fie solidare, să se iubească și să fie creative, să se bucure și să fie fericite, și să ajungă, fiecare în felul propriu, la plinătate, la realizarea tuturor potențialităților interioare.

De aceea hotărârea lui Isus este de a crea o societate alternativă, diferită, adultă, agreabilă, o societate umană, fraternă, complet diferită de cea în care trăim, iar aceasta, în limbaj teologic, se numește „împărăția lui Dumnezeu”. De aceea, împărăția lui Dumnezeu, frază pe care o folosesc evangheliștii, este o societate alternativă, diferită.

 

Aceasta este semnificația comunității lui Isus

 

Cineva a spus în mod ironic: „Isus a vestit împărăția lui Dumnezeu și în schimb a venit Biserica!”. Cine a spus asta avea dreptate într-o anumită măsură!

Comunitatea lui Isus ar fi începutul, germenele împărăției lui Dumnezeu, al noii societăți; dar Isus nu vine să creeze dintr-o dată o societate nouă, pentru că o societate se naște și se dezvoltă prin evoluție și se schimbă puțin câte puțin.

El nu poate spune: în această dimineață se schimbă societatea; acest lucru nu are sens, de aceea el începe de la un grup mic. Nu se limitează să propună idealul societății noi, ci dorește ca aceasta să înceapă să se realizeze, și să se realizeze într-un grup mic.

Acest grup își va extinde idealul pentru ca alții să se alăture acestei comunități.

Evangheliștii îl numesc pe Isus Mesia. „Mesia” este un cuvânt ebraic care înseamnă „Unsul”; în limba greacă se spune Cristosul, care este traducerea în greacă a cuvântului Mesia. Unsul, Mesia, se considera Salvatorul pe care Dumnezeu îl trimitea pentru a salva omenirea.

Exista un mesie în cultura iudaică care era definit fiul lui David. Fiu, în acea cultură, înseamnă cel care se naște sau se trage din cineva căruia i se aseamănă și se comportă asemenea celui pe care îl numește tată. Deci, fiul lui David, Mesia, înseamnă un rege cu aceleași caracteristici pe care le avea David; un rege violent, un conchistador, un rege care își impune conducerea.

Dar evangheliștii disting un alt Mesie, care este fiul lui Dumnezeu și nu al lui David. Așadar, Mesia-fiul lui Dumnezeu este cel care i se aseamănă lui Dumnezeu, iar Dumnezeu este Iubirea, este Iubirea necondiționată și, ca atare, exclude orice violență.

Mesia-fiul lui Dumnezeu nu-și impune conducerea: exact acesta este Mesia pe care îl vestesc evangheliile, Mântuitorul, Salvatorul!

Dar ce înseamnă Salvator? Acesta este un cuvânt atât de folosit și atât de consumat și derivă de la salvare.

Atenție! Salvare sau mântuire vrea să spună viață, nici mai mult, nici mai puțin decât viață.

Deci, a-i salva pe oameni în această lume înseamnă a-i lăsa să ajungă la plinătatea vieții, iar a-i salva pentru viitor ar însemna a le da o viață care depășește moartea. Așadar, Isus vine să salveze, ceea ce înseamnă: a da viață, a da viață, a da viață celor care trăiesc ca morți în viață.

Acesta este primul lucru! A-i scoate pe oameni din mediocritate, care însemnă lipsă de viață.

Gândiți-vă cât este de răspândită mediocritatea în cultura noastră, în națiunea noastră bogată și puternică: mediocritatea, unde toți se conformează cu nimicul, cu ne-creșterea.

Multă lume se dedică lucrurilor neînsemnate, frivolității, stupidității.

Oamenii nu se maturizează ca ființe umane: aceasta este lipsa de viață.

De aceea Isus este Salvatorul, este acela care dă viață, care duce această lume spre plinătate, iar în viitor spre condiția divină.

Fiindcă credința nu poate fi impusă, cum se naște credința în Isus?

Se poate naște din întâlnirea cu neliniștea unei persoane și din aspirațiile ei ca atare, din întâlnirea cu persoana și programul lui Isus.

Lumea care nu este neliniștită, ci instalată (aranjată sau parvenită), sigură, această lume, spuneam, nu cată nimic, nu-l caută pe Isus.

Dar acela care simte că a primit o învățătură religioasă care nu-l mai împlinește, nu-l mai mulțumește, nu-l realizează, ci, dimpotrivă, îl face să se simtă trist, atunci caută altceva și aspiră la această plinătate, la această libertate, la această bucurie de a trăi.

Atunci se întâlnește cu Isus, cu persoana lui Isus, cu omul liber, omul deplin, omul matur, modelul de om, cu programul Său care este, mai exact, acesta: a-l duce pe om spre această plinătate, împlinindu-i toate aspirațiile; atunci vine credința.

Credința nu este un dar al cerului; dacă ar fi așa, atunci Dumnezeu ar discrimina, unora le-ar da credința și altora nu; adică El l-ar salva pe cineva și l-ar condamna pe altcineva prin simplul său liber arbitru… !?

Acest lucru este inadmisibil!

Credința nu este un dar al cerului; este un act de adeziune personală și liberă față de Isus; este un act al nostru, dar înainte de a o avea trebuie să-l cunoști pe Isus, altfel nu-ți poți da adeziunea.

Bineînțeles, vorbesc mai departe de persoana neliniștită, de omul care caută și atunci (acest om) îl întâlnește și îl cunoaște pe Isus și propunerea lui pentru neamul omenesc, și spune: „asta e ceea ce vreau; Isuse, eu sunt cu tine, sunt de partea ta; vreau să fiu dintre ai tăi, ajut-mă să fiu!”.

Astfel avem credința! Credința este un act liber, personal, o opțiune față de persoana lui Isus și de programul său.

De aceea, cei care nu-l cunosc pe Isus nu pot avea credință. Există multă credință în lume.

În fond credința este un răspuns la o interpelare divină – să o numim divină, în general, pentru că au existat multe interpelări divine în istorie. În mod evident, poporul iudeu a avut o interpelare divină cristalizată în sfintele scripturi.

În mod clar, poporul semit, cel musulman (arabii), a avut o interpelare divină prin Mahomed și a răspuns acestei chemări.

Deci, credința este un răspuns la o interpelare. Calitatea acestei credințe depinde de calitatea acestei interpelări, e clar!

Noi credem că interpelarea deplină, pură, limpede a lui Dumnezeu ne-a fost dată în Isus, pentru că el este unicul care a putut capta ceea ce este Dumnezeu în mod deplin, fără nicio deformare, fără niciun filtru cultural.

Au existat în vechiul testament oameni care au avut inspirații divine, dar erau condiționați de o cultură și, în expunerea acesteia (a inspirației), o amestecau cu cultura pe care o aveau și, astfel, deformau inspirația avută. De aceea, trebuie să deosebim care era punctul în care profetul deforma intuiția pe care o avusese.

Astfel, de exemplu, găsim în Isaia, profet de calitatea întâi, faptul că „toate popoarele au urcat la Ierusalim” pentru a învăța, a cunoaște legea Domnului.

Acesta este un lucru bun, atunci când spune că Dumnezeu se interesează de toate popoarele din lume și nu numai de Israel, dar că trebuie să mergem la Ierusalim pentru a ne salva sau a-l cunoaște pe Dumnezeu, aici s-a înșelat.

Această lege era culturală, născută într-un anumit popor și în circumstanțe precise și era caducă, pentru că era legea unui popor primitiv, de aceea aici greșește.

În intuiția profetului există un element adăugat care aparține culturii sale, așadar filtrează mesajul care apoi nu mai rezultă atât de limpede cum l-a primit.

Același lucru se întâmplă cu profetul Ezechiel, în capitolul 10, cu privire la construirea viitorului templu; el scrie din Mesopotamia, din exil; templul era distrus și scrie despre reconstruirea viitorului templu. Templu despre care Isus spune că nu va rămâne „piatră peste piatră”.

Sunt iluzii, nimic altceva decât iluzii.

Un alt profet vorbește despre mesia-fiul lui David și spune că va restaura gloria Israelului prin violență și cucerire și va supune popoarele păgâne: profetul s-a înșelat.

Faptul că Dumnezeu vrea să salveze Israelul și lumea prin mesia, este adevărat, dar că acest mesia va acționa în acel fel, este fals.

Nu negăm faptul că multe religii existente au inspirații și intuiții care corespund realmente cu ceea ce este Dumnezeu, dar nici nu putem nega, ca în cazul profeților din vechiul testament, că în acestea există multe condiționări culturale.

Uneori există în poporul asuprit chiar o dorință de revanșă, care îl face să proiecteze în Dumnezeu ceea ce nu este Dumnezeu.

Vorbeam despre mântuire: Isus are acest titlu: „fiul omului”.

„Fiul omului” este o expresie semitică care înseamnă individul uman; este un mod de a spune om, un adevărat om, dar fiul omului cu articol (nu explic acum întreaga geneză a expresiei), este modelul de om, este omul în plinătatea sa, este omul Dumnezeu, omul îndumnezeit.

Asta înseamnă fiul omului.

Așadar, cu expresia fiul omului se indică originea umană a lui Isus, iar cu expresia fiul lui Dumnezeu se indică originea sa divină.

El reprezintă ceea ce este cel mai bun din om în plinătatea sa, și reprezintă ceea ce este Dumnezeu. În el există unul și celălalt lucru, în el putem cunoaște ceea ce înseamnă Dumnezeu, iubirea lui Dumnezeu exprimată în Isus, și care este planul lui Dumnezeu cu privire la om, adică acela de a-l înălța până la condiția divină.

Acesta este acel Isus căruia noi îi putem da adeziunea noastră.

Adeziunea în Evanghelie se exprimă în diferite feluri.

A fi cu Isus, așa cum spune Marcu, înseamnă a adera pe deplin și în mod necondiționat față de persoana sa și față de mesajul său: „eu vreau să fiu de partea ta, Doamne”. Apoi există o altă metaforă care este: a-l urma pe Isus, și care se folosește de asemenea și înseamnă a menține apropierea printr-o mișcare subordonată față de a sa, astfel încât mă mențin aproape de această persoană sau mă mișc în funcție de direcția sa de deplasare.

Acest lucru se datorează faptului că Isus este considerat asemenea unui pioner, întrucât deschide un drum, iar noi mergem, deci, în urma lui. Este o metaforă care indică urmarea, adeziunea față de Isus și practica.

Așadar, Isus nu întemeiază o societate nouă, ci dorește să pună fundamentele acesteia și de aceea începe prin construirea unui grup de persoane în care principiile și modul de comportare să devină vizibile.

El nu vorbește numai despre teorie, ci vrea ca acest nou mod de a fi societate să se întrupeze deja într-un grup uman, pentru a începe să se vadă noua posibilitate.

Și care sunt caracteristicile unei noi societăți?

Mai întâi Isus pune drept condiție indispensabilă pentru întreaga nouă societate și pentru dezvoltarea personală a omului, libertatea, cuvânt sacru pentru epoca noastră.

Dacă omul nu este liber, nu se poate realiza, iar dacă nu se poate dezvolta, nu poate fi nici persoană, nici societate nouă.

Ce înseamnă a fi liberi?

Înseamnă că nu există nimeni care îmi dirijează viața, că eu sunt stăpânul vieții mele; asta înseamnă a fi liberi.

Eu nu trebuie să-mi subordonez modul meu de a mă dispune, modul meu de a trăi părerii nimănui.

Spun că nu trebuie să-mi subordonez viața nimănui, pentru că e cu totul altceva ca eu să nu mă pot consulta cu cineva, să nu pot accepta sfaturi, să nu mă pot confrunta cu alte persoane, dar, în fond, eu sunt cel responsabil de viața mea, nu doar stăpânul, ci și responsabilul vieții mele; dacă nu există această libertate, nu există posibilitate de creștere, de dezvoltare umană.

Să observăm și faptul că există două categorii de libertate: există o eliberare și o libertate pentru.

Eliberarea: eu sunt eliberat din lanțuri, eu sunt eliberat de prejudecăți, a fi eliberat de ceva sau din ceva, este vorba de a fi eliberat de relele care înainte mă chinuiau.

Iar acum, dezlegat și eliberat, ce fac? Așadar, nu mă pot opri aici; am nevoie de o libertate pentru: de ce sunt liber? Aici este important pentru Isus ca eu să fac un alt pas: este nevoie să mă eliberez din lanțuri, dar din care lanțuri?

Lanțurile sunt ideologiile, ideile pe care ni le-au băgat în cap, și exact acesta este lucrul care ne împiedică să fim noi înșine, care ne împiedică să gândim, să reflectăm, să ajungem singuri.

Ideologiile sunt mortale, iar ceea ce combate Isus, mai exact, este ideologia religioasă iudaică, care îl face pe Dumnezeu să apară ca fiind Dumnezeul legii, Dumnezeul care cere, care impune o poruncă, un precept, un obicei, un rit, un cult, iar toate acestea sunt impuse și atunci omul nu are alt remediu decât acela de a renunța să se gândească la toate acestea: lui Dumnezeu îi revine să poruncească, omului să se supună.

Isus nu admite acest lucru în mod absolut. Vedeți, există o enormă diferență între vechiul testament și noul, adică Evanghelia.

În vechiul testament omul trebuie să se supună lui Dumnezeu, pe când în noul testament omul nu trebuie să se supună, ci să se asemene cu Dumnezeu.

În vechiul testament omul este slujitor, iar slujitorul își lasă capul în jos și se supune; în noul testament omul este fiu, iar fiul nu se supune Tatălui, ci, din iubire față de Tatăl, face ceea ce îi place Tatălui, pentru că dorința fiului, propunerea sa, idealul său este acela de a se asemăna cu Tatăl; dar în ce i se aseamănă?

I se aseamănă în iubire!

Despre Dumnezeu nu știm aproape nimic, această realitate pe care o numim Dumnezeu este totalmente necunoscută.

E o realitate de un ordin atât de diferit de cel al nostru, pentru că noi trăim într-o lume a senzațiilor, a simțurilor, a timpului, a spațiului; toate acestea reprezintă modul nostru de a percepe o realitate care este complet diferită.

Există însă un alt plan al realității pe care noi nu ni-l putem imagina: acolo este Dumnezeu.

Unicul lucru pe care îl cunoaștem despre Dumnezeu, despre această realitate, să zicem, infinită, imensă, incredibilă, etc., este faptul că relația sa cu ființele umane este o relație de iubire; acesta este unicul lucru clar și sigur, de aceea numele care i se aplică este cel de tată.

Tată este cel care, din iubire, își comunică propria viață. Această Entitate imensă (cutremurătoare), pe care nu o putem cunoaște și nici nu ne-o putem imagina, această relație a sa cu ființele umane este cea pe care din iubire le-o comunică, nu o viață în general, ci viața sa însăși: atunci avem libertatea.

Dar omul trebuie să fie liber pentru a face ce?

Liber să comunice viață asemenea Tatălui!

Misiunea noastră în lume poate fi sintetizată în diferite moduri, unul dintre acestea este: ce anume trebuie să fac eu în lume?

Să comunic viață altora, iar viață înseamnă libertate, înseamnă bucurie, înseamnă pace, iubire, solidaritate, înseamnă cele mai bune lucruri pe care le putem spera, tot binele pe care ni-l putem imagina, fericirea, etc.; toate acestea trebuie să le includem în ceea ce înseamnă a comunica viață.

Misiunea noastră în lume este să-i facem fericiți pe toți aceia care ne înconjoară, să ne interesăm de cei de care putem, să ne interesăm de toți, de aceia pe care îi putem sluji… Să nu creăm niciodată diviziuni între persoane, ci, dimpotrivă, să creăm condiții de conviețuire umană.

Asta înseamnă să comunicăm viață în jurul nostru.

Aceasta este misiunea libertății; nu este vorba de o libertate banală care nu știe ce să facă cu ea însăși. O libertate banală nu are nicio valoare, pentru că o astfel de libertate poate fi doar distructivă, pe când adevărata libertate este o libertate pentru – angajare, pentru a comunica viață, ceea ce înseamnă a comunica iubire, fiindcă viața și iubirea sunt echivalente, iar iubirea este activitatea vieții, iubirea produce viață.

De aceea spunem că Isus eliberează de ideologii, iar noi avem deseori ideologii nefolositoare.

Ne-au băgat atâtea lucruri în cap; ne amintim de vremea când trebuia să ne împărtășim la liturghia de dimineață și nu puteam să bem și să mâncăm nimic începând de la miezul nopții, iar dacă nu respectai asta, atunci erai în păcat de moarte, și din cauza acelei stupidități mergeai în infern; toate acestea au fost suprimate.

Apoi exista ajunarea timp de câteva zile; la fel și acest lucru a fost suprimat și multe alte lucruri asemănătoare, cum ar fi, de exemplu, atingerea de către un laic a potirului sau a ostiei: comitea un păcat de moarte în cazul în care le atingea. Iar astăzi un laic poate distribui împărtășania nu doar în biserică, ci ducând-o și acasă oamenilor; o altă stupiditate de care am scăpat.

Din păcate aceste lucruri au rămas încă în interiorul nostru și ne paralizează, pentru că ne-au spus: „tu nu poți să gândești, totul este deja definit, totul a fost deja gândit, totul a fost deja decis; nu îți este îngăduit să gândești cu privire la cutare lucru sau la cutare alt lucru”.

Alte ori ne spuneau: „acest lucru nu-l poți face; conduita ta trebuie să fie așa, pentru că noi am definit deja care trebuie să fie modul tău de a te ruga”.

Toate acestea sunt un balast teribil, care ne împiedică să fim persoane, să fim stăpâni asupra noastră, să fim liberi, pentru că a fi stăpânul vieții mele înseamnă să am posibilitatea de a gândi și de a acționa conform propriilor mele criterii pe care le-am dezvoltat; un criteriu care se bazează pe această iubire față de alții, care reprezintă baza oricărei conduite pentru mine, cel care vreau să-l urmez pe Isus, care vreau să comunic viață.

În fața unei circumstanțe precise, voi discerne dacă va trebui să fac un lucru sau altul, în funcție de împrejurări, și nimeni nu trebuie să-mi spună ceea ce trebuie să fac, nimeni nu-mi poate dirija conduita, altfel nu sunt liber.

Asta nu înseamnă că sunt temerar; dacă e vorba de o problemă dificilă e firesc să merg la o persoană înțeleaptă, la un prieten, pentru a-i asculta sfatul, dar, după aceea, decizia finală este a mea, nu a altcuiva în locul meu.

Apropo de libertate, este curios faptul că Evangheliile îl prezintă pe Isus care mănâncă cu discipolii, întinși la masă: a mânca întins pe pătuțuri este un obicei grecesc care a trecut în cultura ebraică.

Faptul de a lua prânzul întinși pe canapele era tipic oamenilor liberi, pentru că niciodată nu putea un slujitor sau un sclav să mănânce întins, căci pe ei nu avea cine să-i servească. Isus mereu mănâncă la masă întins cu discipolii săi, adică în felul domnilor, într-o atitudine a oamenilor liberi.

Până și în cultura ebraică se verifica acest lucru; în noaptea Paștelui, când se comemora eliberarea din Egipt, evreii mâncau întinși (așezați); cina era luată șezând, pentru că acea eliberare a făcut din iudei niște oameni liberi.

Acesta este unul din semnalele prin care evanghelistul ne indică faptul că primul lucru pe care îl dă Isus, este libertatea.

O altă caracteristică a comunității este egalitatea; dar ce înseamnă acest cuvânt?

Înseamnă cu nimeni nu este subordonat cuiva, îl spune Domnul acest lucru foarte clar: „voi știți că regii pământului îi domină pe supuși, iar conducătorii îi sclavizează, dar între voi nimic din toate acestea”. Isus continuă: „cel care vrea să fie primul, să devină slujitorul tuturor. Cel care vrea să fie mare, să devină slujitorul tuturor”.

De aceea, în comunitatea lui Isus nu sunt tolerate ierarhiile, aristocrațiile… Așadar, există egalitatea totală creată prin slujirea reciprocă, toți în serviciul tuturor, iar acest lucru creează egalitate în comunitatea creștină.

Bineînțeles, egalitatea rezidă în acest lucru: nimeni nu are dreptul de a-mi impune, de a-mi dirija propria viață; nimeni nu are dreptul să fie superior mie, căruia eu să mă supun. Aceasta este egalitatea! După aceea vine diversitatea reală, căci toți suntem diferiți, din moment ce nu avem aceeași vârstă, nici același sex, nici aceeași experiență, nici același titlu de studii, nici același talent.

Vedeți, inegalitatea este totală. Dar chiar dacă suntem diferiți, nu vom consimte niciodată să existe cineva care să ne impună voința lui, pentru că exact această inegalitate este bogăția umanității și, de aceea, este și bogăția comunității creștine: ceea ce se numește carismă.

În interiorul unei comunități, mai ales dacă este numeroasă, trebuie să existe o organizare, care nu este deloc autoritară, dar poate fi totuși eficientă, trebuie să facă ceea ce este de făcut.

Atunci vine carisma, care este un dar natural, potențat de Duh, și pe care îl punem în serviciul celorlalți.

De exemplu, poate exista carisma apostolului: apostolul este o persoană care are o mare ușurință de a trata cu oamenii, care atrage mult prin capacitatea sa de a forma un grup, iar această persoană, dacă își pune această calitate a sa în slujba misiunii lui Isus, a comunicării vieții altor persoane, creează comunitate, iar acesta este apostolul: un dar natural potențat de Spirit și pus în serviciul misiunii.

Apoi vine Profetul: putem spune că profetul este acela care are darul de a pescui ceea ce există în ambient, de a intui ceea ce există printre rânduri, și atunci această persoană, cu această intuiție naturală, se pune în serviciul misiunii, al comunității și astfel îl avem pe profet.

Se aplică același lucru pentru cel care este capabil să se îngrijească de bolnavi, pentru cel care este capabil să-i educe pe copii și pentru multe alte calități.

Sunt toate carisme diferite care vor servi într-un anumit moment, astfel încât comunitatea să funcționeze așa cum trebuie.

Așadar, avem egalitatea, care înseamnă că nimeni nu este deasupra altora, după cum am spus deja, pentru că în noul testament nici măcar Dumnezeu nu se pune deasupra omului; nu trebuie să ne supunem lui Dumnezeu, ci să ne asemănăm cu el. Acest lucru Isus îl demonstrează prin spălarea picioarelor care apare în Evanghelia lui Ioan.

Spălarea picioarelor era un serviciu care i se făcea tatălui familiei, unei persoane importante, cu respect. Acest serviciu i se făcea unui om liber, din moment ce niciodată nu i se spălau picioarele unui sclav, ci unui domn distins.

Așadar, Isus, care este Domnul, adică omul liber prin excelență… El nu este Domn pentru că are supuși sub autoritatea sa, ci este Domn pentru că nu are pe nimeni deasupra lui.

Așadar, Isus, Domnul, se încinge cu o cingătoare și le spală picioarele discipolilor; adică îi face domni pe discipolii săi: le conferă categoria de Domni, pentru că acum, datorită lui Isus, ei au pe cineva care le spală picioarele, au pe cineva care se situează la înălțimea lor.

Ceea ce vrea Isus este egalitatea, să-i pună pe discipoli la înălțimea sa. Isus este prezența Tatălui în lume, iar dacă Isus se pune la picioarele discipolilor înseamnă că Dumnezeu este în serviciul oamenilor, exact așa cum face Isus, pentru a-l înălța pe om la înălțimea sa, pentru a-l conduce spre realizarea sa deplină.

Deci, Dumnezeu nu se impune omului, iar acest lucru ne eliberează de toate concepțiile pe care le avem despre Dumnezeu.

 

Nu există nicio religie în care Dumnezeu să nu fi apărut ca fiind cel Atotputernic. Caracteristica principală a lui Dumnezeu era puterea, iar Isus ne spune că acest lucru este fals.

Caracteristica principală a lui Dumnezeu este iubirea sa. El se pune în serviciul omului pentru a-l înălța, nu se impune omului.

Cu aceasta dispare orice justificare a tiraniei acestei lumi, care s-a inspirat mereu din imaginea Dumnezeului puternic.

Vedeți, împăratul bizantin se numea Vicarul lui Dumnezeu. De ce? Dacă Dumnezeu este cel atotputernic, cel care domină cerul și pământul, atunci împăratul este reprezentantul său cel mai adevărat; acesta are drept de viață și de moarte asupra supușilor săi. Împăratul domină pământul așa cum Dumnezeu domină cerul. Iată de ce împăratul era considerat Vicarul lui Dumnezeu.

Aceasta este ideea falsă despre Dumnezeu, ba chiar cea mai falsă idee despre Dumnezeu!

Atunci când Isus îngenunchează pentru a-i spăla picioarele discipolilor săi, trage în jos orice putere a acestei lumi. Nu există nicio justificare ca o putere să-și poată permite să-i domine și să-i sufoce pe oameni.

Toate puterile invocau, într-un mod sau altul, falsa imagine despre Dumnezeu.

Erau consacrați regi și împărați; ierarhii bisericii îi consacrau spunându-le: „puterea ta coboară de la Dumnezeu”. Nu, nu, nu! Fals, complet fals!!!

De aceea nu putem permite puteri dominatoare care să-l supună pe om! Acest lucru nu poate fi admis niciodată!

Aceasta este marea revoluție care există în interiorul mesajului lui Isus!

 

Vreau să amintesc o altă caracteristică a comunității: comunitatea este solidară! Este o comunitate de oameni liberi, de egali și solidari.

Vedeți, rădăcina nedreptății sociale rezidă în marea ambiție umană, care este ambiție de a avea bani, de a avea prestigiu și de a avea putere.

Ambiția de a avea bani provoacă acumularea, care îi face pe ceilalți dependenți de cel care acumulează, iar din cauza aceasta se pierde libertatea și egalitatea.

Ambiția de a avea prestigiu o cunoaștem, și cunoaștem și restricțiile, cu lipsa de comoditate și gravele dificultăți pe care le provoacă!

În mod clar, acest lucru nu poate exista. Isus dorește realizarea umană deplină, deci nu poate fi acesta drumul.

Ce vrea să însemne Fericirea?

Acesta este un prilej pentru o temă destul de dezbătută și obscură.

Vedeți, în acea epocă, acea societate atât de profund nedreaptă, avea două clase sociale: bogații și mizerabilii. Discipolul lui Isus trebuie să treacă de partea cuiva; de partea cărora trebuia să treacă? De partea celor bogați, care produc nedreptate, sau de partea celorlalți, care sunt aceia care o suferă? Nu exista un termen intermediar. Isus spune: „fii atent: dacă trebuie să treci de partea cuiva, trebuie să te aliniezi cu cei care suferă și nu cu cei care produc sărăcia, suferința”.

Dar Fericirile merg mult mai departe. Isus spune: fiți atenți, dacă pentru a nu fi complicii nedreptății va fi nevoie să devenim săraci și să nu acumulăm, acest lucru contează mai mult decât orice, pentru că Fericirea este o incompatibilitate a creștinului cu nedreptatea, și, în caz extrem, dacă pentru a fi fideli față de dreptate, pentru a nu fi complicii sistemului nedrept, va fi nevoie să suportăm răul (persecuțiile), ei bine, le vom accepta.

Bineînțeles, acest lucru este un caz extrem, nu este ceea ce Isus le cere tuturor.

Astfel se înțelege prima Fericire: aceia care aleg să fie săraci în contextul nedreptății sociale.

Aceia care sunt dispuși să fie săraci, cuvânt care în limba greacă are o semnificație foarte puternică și înseamnă „indigent”; aceștia, spuneam, nu intenționează să treacă de partea nedreptății.

De aceea în comunitatea creștină, Isus explică acest lucru după aceea, înseamnă a nu acumula comori pe pământ, a modera ambiția de a avea bani, lucru care creează mereu nedreptate, pentru că atunci când acumulăm înseamnă că sustragem de la alții, cel puțin în general vorbind.

Această acumulare de bani iresponsabilă, insațiabilă, sărăcește lumea. De aceea nu acumulați comori pe pământ; să aveți o bunăstare potrivită și nu aspirați să aveți tot mai mult.

Fiți generoși, fiindcă generozitatea (care este splendoare) dă valoare persoanei; dacă ești zgârcit (avar), atunci întreaga ta persoană este mizerabilă (demnă de dispreț), nu valorează nimic.

Așadar, caracteristica așa-numitei sărăcii creștine, constă în a nu avea ambiția de a acumula bani, dar și în a fi generos și solidar cu ceilalți.

Această solidaritate este cea care alină și face să dispară suferințele altora, iar cu ceea ce voi spune acum, voi încheia.

În episodul înmulțirii pâinilor (pe care eu îl numesc episodul împărtășirii sau al împărțirii cu alții a pâinilor) – este un episod ideal, creat fără îndoială de evanghelist pentru a exprima această realitate. Isus spune mulțimii să se întindă (să se așeze) pe pământ.

O mulțime săracă, oropsită, căreia Isus îi spune mai întâi să se întindă, adică să adopte purtarea oamenilor liberi, a domnilor, iar al doilea lucru pe care îl spune este să se dispună în grupuri.

Grupul este o structură informală, fără un număr stabilit, fără un președinte; este un grup de egali.

Al treilea lucru: Isus rupe și împarte pâinile; tot ceea ce grupul discipolilor avea împarte cu alții. Este indicat simbolic că aveau cinci pâini și doi pești (7 este numărul totalității, a ceea ce este complet) și toți mănâncă până la săturare. Ce vrea să spună?

Faptul că împărțirea cu alții a propriilor bunuri creează abundență.

Culeg douăsprezece coșuri cu resturi; 12 este numărul Israelului.

Dacă există solidaritate și dacă împărtășești ceea ce ai, se rezolvă problema foametei în Israel.

Deci, caracteristica comunității este solidaritatea, care se realizează împărțind cu alții propriile bunuri; este împărtășirea; comunitatea te învață să împărtășești bunurile tale cu ceilalți; comunitatea este un mod prin care solidaritatea se răspândește și care dă exemplu, ca și alții să urmeze același exemplu. Iar prin această împărtășire vom reuși să elimină sărăcia din lume și cu aceasta cred că am încheiat conferința.

 

 

Urmează câteva întrebări din partea auditoriului

 

Întrebare: Mântuirea pe care o aduce Isus se bazează pe o nouă societate, bazată pe egalitate, libertate și solidaritate. În realitate, la nivel tangibil, unde se află astăzi această societate nouă, unde se trăiesc deja aceste valori?

Răspuns: Mulțumesc. Ați spus totuși o frază care nu este chiar exactă, că salvarea lui Isus se bazează pe comunitate; nu, există o salvare personală și una comunitară.

Fiecare persoană își dezvoltă și își dobândește propria plinătate, iar aceasta este mântuirea individuală. După aceea, comunitatea ca atare este cea care caută să creeze această împărăție a lui Dumnezeu, această societate nouă, și să răspândească viața.

Întrebarea era unde se află această societate nouă? Este aceeași întrebare pe care mi-o pun și eu! (urmează râsete).

Dar, vedeți, dacă nu puteți atinge idealul, cel puțin putem începe să facem primii pași.

Am spus mai înainte: a crea condiții de conviețuire umană, încercând să îmbunătățim relațiile dintre oameni, să creăm pacea, înțelegerea, concordia… Chiar dacă nu ajungem la comunitatea ideală, toate acestea înseamnă a ne situa deja în ambientul Evangheliei.

 

Întrebare: Privind istoria trecutului, cum putem articula acest plan al egalității, această atitudine spirituală, în sensul mai amplu al termenului, în raport cu ultimii 30 de ani care s-au scurs de la Statul nostru în Spania, unde nu exista împărtășirea cu alții a propriilor bunuri, solidaritatea și nu exista o dreptate?

Răspuns: Nu există nicio justificare, cred că este inutil să redeschidem o rană. Cu toții știm că exista o ierarhie care își ridica brațul, așa cum am văzut în fotografie, spunând: trăiască Franco! E clar că nu au nicio justificare, sunt lucruri rușinoase că, din frică, din interes sau din alte motive, au urmărit asta. Deci, structura bisericească ar trebui să se gândească la toate acestea.

Una dintre caracteristicile lui Isus este faptul că nu semnalează niciun mod concret de organizare a comunităților sale în viitor, ci lasă comunitatea, în funcție de cultură, să se organizeze în modul cel mai eficient pentru misiune: acesta este unicul lucru care contează.

Comunitatea creștină nu trăiește pentru ea însăși, ci pentru a răspândi această experiență și această viață în lume.

Așadar, cum se organizează comunitatea?

În modul cel mai eficient pentru misiune; dar s-a întâmplat că au apărut foarte repede Ordine religioase, instituții în ordinul bisericesc.

Tertulian vorbește despre asta în secolul al II-lea și al III-lea; existau două ordine romane: ordinul senatorial, aristocrația banului și a nobilimii, și ordinul ecvestru, care era al militarilor. După aceea venea plebea, care era poporul insignifiant, iar biserica, care avea idealul egalității, nu trebuia să tolereze asta.

Totuși, în secolul al II-lea se creează ordinul bisericesc, care divizează deja egalitatea în interiorul bisericii și o distruge.

O serie de conducători pe de o parte și plebea creștină pe de altă parte. Atenție! Pentru că nu vorbesc la întâmplare de plebea creștină. Dacă mergeți la Roma veți vedea în bazilica Santa Maria Maggiore, în arcul de triumf, că există o stemă pe care e scris: Xixtus episcopus plebi Dei (Sixt, episcopul poporului lui Dumnezeu). Plebs era termenul roman pentru a-i indica pe cei care nu aveau privilegii.

Toate acestea trebuiau să dea de gândit, dar acest lucru era atât de solidificat încât ceea ce se poate face realmente din partea noastră, este să creăm o altă clasă sau un alt tip de relație.

Nu putem să combatem o structură nedreaptă, ci să creăm o nouă clasă de relație umană, unde lumea să poată trăi într-un alt mod.

 

Întrebare: Doream să știu ce gândiți dumneavoastră… Dacă la nivel de predicare, de transmitere se poate spune că Biserica a fost un factor important, de-a lungul istoriei, în predicarea acestor trei valori: libertate, egalitate și solidaritate.

Răspuns: Într-adevăr, nu. Biserica este un fenomen atât de complex, încât cineva o poate detesta pentru gravele ei defecte și o poate admira pentru luminoasele ei virtuți; pentru că în interiorul bisericii, care îi cuprinde pe toți, nu doar ierarhia ei, se fac lucruri foarte bune, angajante, dar dacă o privim dintr-un alt punct de vedere, vedem un abuz de putere incredibil, insuportabil.

În ansamblu, cel puțin în epoca modernă, Biserica nu a favorizat egalitatea, poate solidaritatea, dar numai până la un anumit punct, pentru că recomanda într-o manieră elementară practica pomenii, dar libertatea și egalitatea nu, deloc; a asuprit mereu.

De aceea, atunci când a venit revoluția franceză și a anunțat acele trei principii (libertate, fraternitate și egalitate), ierarhia bisericii s-a îngrozit.

Îmi amintesc când spre sfârșitul secolului XIX în parlamentul Belgiei a fost propus proiectul de lege în care se spunea că toți cetățenii erau egali în fața legii; atunci Roma și Vaticanul le-au interzis tuturor catolicilor să voteze în favoarea acestui proiect, pentru că Biserica era împotriva egalității.

Nobilimea avea drepturile sale indiscutabile, pe când poporul nu avea drepturile sale, iar această deosebire trebuia să fie mereu menținută. Era faimoasa uniune între tron și altar.

Cele două clase privilegiate (tronul și altarul) se apărau, dintr-o parte și din cealaltă parte, coalizându-se împotriva aspirațiilor poporului.

 

Întrebare: Atunci s-a întâmplat puțin ceea ce spuneați dumneavoastră: „Așteptam împărăția lui Dumnezeu și a venit Biserica”. Acest lucru este foarte dur, nu?!

Răspuns: Da, foarte dur.

 

Întrebare: Sacramentul sau taina spovedaniei cum trebuie să fie înțeleasă, așadar?

Răspuns: Sacramentul spovezii nu era înțeles pentru că nu exista sacramentul spovezii auriculare, de la gură la ureche; forma aceasta apare în secolul al VI-lea. Nu este un lucru instituit de Isus și nu are nimic de-a face cu biserica primitivă.

Au fost călugării irlandezi, cu Sfântul Columban și însoțitorii lui, care au venit în Europa în timpul invaziei barbarilor, iar barbarii erau efectiv barbari.

Erau botezați în masă, dar încă nu aveau principiile creștine și niciun principiu etic măcar.

Așadar, acest călugăr (Sf. Columban), acești călugări, pentru a-i educa și a le oferi câteva principii etice elementare, încă ne-creștine, ci pre-creștine, au început să introducă spovada auriculară și aveau tabelele (listele) lor: pe partea stângă erau indicate crimele, adulterele, furturile, omuciderile, prădările, jafurile, etc., iar pe partea dreaptă era trecută pocăința corespunzătoare.

Întrucât și preoții erau destul de barbari, la fel ca poporul, pentru o asasinare dădeau 40 de ani de ajunare. Spun asta ca o caricatură. Venea barbarul și preotul îl întreba, spovedindu-l: „tu câte omucideri ai comis?”. Îi spunea, de exemplu, „7 omucideri”, iar preotul: „ca pocăință, 280 de ani de ajunare”… !!!

Acesta era un expedient pentru a civiliza un popor care era îngrozitor de barbar, pentru a-i transmite simțul moral, pentru a-l face să deosebească ceea ce era bine de ceea ce era rău.

Dar a perpetua acest lucru și astăzi, chiar nu mai merge. Acest lucru nu poate fi justificat cu ușurință.

 

Întrebare: Credința nu este un dar al lui Dumnezeu, ci este o cucerire a persoanei care o are?

Răspuns: Credința este răspunsul la o invitație, la o interpelare, la o chemare. Dumnezeu cheamă întreaga omenire, îi cheamă pe toți, tuturor le oferă iubirea sa și posibilitatea de viață și de plinătate.

 

Propunerea lui Isus

Ultima conferință a părintelui iezuit Juan Mateos

Córdoba (Spania), martie 2001

 

Juan Mateos a murit în anul 2003, la vârsta de 86 de ani.

 

Aceasta este o traducere din limba italiană și nu din limba spaniolă. Ca atare este provizorie și urmează să fie confruntată cu limba originală. 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s