Duminica a XII-a de peste an – anul B

Discipolii nu vor să audă despre așa ceva… maggi_alberto1

La încheierea parabolei semănătorului Isus asemănase Împărăția lui Dumnezeu cu un grăunte de muștar care, fiind aruncat în grădina casei, devine un arbust atât de mare încât păsările cerului vin să-și facă cuib în el.

Ce voia să spună Isus? Împărăția lui Dumnezeu nu mai este rezervată unui popor, unei națiuni, unei religii, ci este deschisă întregii omeniri. Întreaga umanitate își poate găsi în împărăția lui Dumnezeu refugiul, își poate găsi primirea, își poate găsi casa. Aceasta este semnificația expresiei „a face cuib”.

Așadar, puțin câte puțin, Isus vrea să-i facă pe recalcitranții discipoli să înțeleagă că el nu a venit să restaureze Împărăția defunctă a lui Israel, ci să inaugureze Împărăția lui Dumnezeu, nu privilegiul unui popor, ci iubirea lui Dumnezeu care nu cunoaște limite și este revărsată pentru întreaga omenire.

Dar aici încep problemele și dificultățile.

Scrie evanghelistul că „în aceeași zi”; deci după ce Isus a asemănat Împărăția lui Dumnezeu cu acest arbust în care toți își pot găsi refugiul. „După ce s-a înserat” – de cinci este prezentă în evanghelia lui Marcu această expresie: „după ce s-a înserat”, și are întotdeauna un sens negativ, indicând contrarietate, opoziție sau, ca în cazul de față, neînțelegerea față de Isus și față de mesajul său.

„Isus le spune discipolilor săi: «Să trecem pe țărmul celălalt!»”.

„A trece pe țărmul celălalt” înseamnă a merge pe teritoriul păgân. Ei bine, ori de câte ori Isus îi invită pe discipolii săi să meargă pe țărmul celălalt, are loc întotdeauna un incident, există mereu rezistență. Discipolii nu vor să audă despre așa ceva; ei, chiar dacă Isus predică Împărăția lui Dumnezeu, înțeleg mereu „împărăția lui Israel”, se gândesc la dominarea lui Israel asupra tuturor celorlalte națiuni, care trebuiau să fie supuse, trebuiau să fie dominate; israeliții ar fi trebuit să ia comorile acestor popoare și nu se gândesc să ducă comorile lui Dumnezeu păgânilor.

Așadar, Isus spune: „Să trecem pe țărmul celălalt!”. Și, scrie evanghelistul, „lăsând mulțimea, l-au luat cu ei”. Nu vor să audă de faptul de a-l împărți pe Isus cu ceilalți, grupul l-a confiscat pe Isus, îl ține aproape ca pe un prizonier.

Ei bine, ce se întâmplă? Se dezlănțuie „o mare furtună”.

Evanghelistul face oarecum trimitere la istoria lui Iona care se împotrivește sarcinii divine, iar împotrivirea sa provoacă o furtună mare. Domnul îi spusese lui Iona: „Du-te pe teritoriul păgân și predică convertirea”, iar Iona își face o socoteală: „dar, dacă mă duc pe teritoriul păgân să predic convertirea, după aceea Domnul îi iartă”; așadar, pornește în direcția opusă, pentru că nu vrea să audă de faptul de a duce iubirea lui Dumnezeu păgânilor și se dezlănțuie o furtună.

La fel și aici, ce este această furtună? Această furtună, în mod figurat, este împotrivirea discipolilor de a merge pe teritoriul păgân. Dar furtuna îi privește doar pe discipoli. Vedeți, descrierea pe care o face evanghelistul spune că „valurile izbeau în barcă încât aproape se umpluse”, iar Isus, „în partea dinapoi a bărcii, dormea”.

Imposibil! Este imposibil să poți dormi cu o asemenea furtună, dar evanghelistul vrea să spună că această furtună nu-l privește pe Isus, pentru că el vrea să meargă spre păgâni, ci pe discipoli: exact ei sunt aceia care provoacă această furtună.

Ei bine, discipolii reacționează, îl trezesc pe Isus și îl întreabă: „Învățătorule, nu-ți pasă că suntem pierduți?”.

„Isus s-a trezit, a mustrat vântul și a spus mării: «Taci, potolește-te!»”. Aceasta este o expresie care indică condiția divină, cea pe care încă nu au înțeles că Isus o are. Vedeți, abia l-au numit „Învățător”, iar apoi, la sfârșit, se vor întreba: „dar cine este acesta?”.

Spunea psalmul, psalmul 107 și psalmul 89, că Dumnezeu domină marea și furtunile. Deci, Isus își arată condiția divină, pentru că vrea să se înțeleagă că a merge în întâmpinarea păgânilor nu înseamnă a merge împotriva voinței lui Dumnezeu, ci înseamnă exact manifestarea iubirii acelui Dumnezeu „pentru care” – Petru va formula această foarte frumoasă expresie – „nicio persoană nu este exclusă de la iubirea sa”.

Va spune Petru, după împotrivirea inițială de a merge spre păgâni, „că Dumnezeu mi-a arătat că nu trebuie să numim profan sau necurat niciun om” (Faptele Apostolilor 10,28). Nu există nici un om pe lume care să se poată simți exclus de la iubirea lui Dumnezeu.

Așadar, Isus, care este Dumnezeu, vrea să ducă această iubire păgânilor; discipolii i se împotrivesc.

Iar Isus îi mustră, Isus nu apreciază cererea de ajutor pe care au făcut-o și le spune că încă nu au credință, nu au acea fărâmă de credință, asemănătoare grăuntelui de muștar, pentru a duce iubirea lui Dumnezeu omenirii.

Iată, în fața acestui eveniment, comentariul discipolilor: „Cine este, deci, acesta, că și vântul și marea i se supun?”.

Deci, își dau seama că Isus nu este numai acel învățător căruia i s-au adresat, ci în el există ceva extraordinar, ceva nou, lucru pe care îl vom descoperi, încet-încet, de-a lungul evangheliei.

Pr. Alberto Maggi, biblist

Traducere realizată după transcrierea (nerevizuită de autor) de pe formatul audio.

Mc 4, 35-41

Sursa: Centrul de Studii Biblice

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s