Duminica a XXIII-a de peste an

Acțiunea lui Isus cu popoarele păgâne și împotrivirea discipolilor…

 

Dacă ori de câte ori citim Evanghelia trebuie să avem mereu în vedere faptul că Evangheliile nu privesc cronica, ci credința, că nu privesc istoria, ci teologia, că nu sunt o listă de fapte, ci de adevăruri, acest lucru este cu atât mai adevărat într-un episod de acest gen. Un episod complet trăsnit, incoerent.

Vedem că în acest episod Isus nu este numit, nu sunt numiți discipolii, nu există nicio reacție din partea personajului care este vindecat, și, mai presus de toate, evanghelistul începe cu un itinerar neverosimil, inconsecvent. Să citim.

Din nou „ieșind din regiunea Tirului”, Tirul este în sud, „trecând prin Sidon”, deci Isus urcă sus în nord, în Sidon, dar apoi spune: „a venit spre marea Galileii”, deci se întoarce în jos, „în mijlocul ținutului Decapole”. Un itinerar complet neverosimil, inconcludent. De ce evanghelistul începe cu aceste indicații atât de ciudate?

Vrea să indice acțiunea lui Isus cu popoarele păgâne, pentru că mesajul iubirii lui Isus este un mesaj al iubirii universale, care întâlnește, însă, rezistența discipolilor săi. Și exact aceasta este semnificația textului.

„I-au adus…”. Cine sunt aceștia? Sunt colaboratorii lui Isus, pe care evanghelistul la începutul Evangheliei i-a definit „îngeri”; sunt aceia care au înțeles și acceptat mesajul lui Isus și colaborează cu el.

Îi aduc un surd, nu mut, ci bâlbâit. Este unica dată când în Noul Testament apare acest termen, „bâlbâit”; apare și în Vechiul Testament o singură dată, pentru a indica eliberarea din exodul Babilonului („Limba bâlbâitului va striga de bucurie”, Is 35,6 LXX). Deci, este o imagine a eliberării. Atenție, cea pe care Isus o săvârșește nu este atât o vindecare a fizicului, ci o vindecare interioară.

„Și l-au rugat să-și pună mâinile peste el”; „L-a luat deoparte…”. De șapte ori găsim în evanghelia lui Marcu expresia „deoparte”, și de șase ori se referă la discipoli, la neînțelegerea mesajului lui Isus de către discipoli, ca și de această dată.

„… Departe de mulțime și i-a pus degetele…”. Acțiunea lui Isus este violentă, Isus îi desfundă urechile. Evanghelistul, pentru a indica urechile, folosește grecescul „òta”, din care derivă italienescul „otită”, pe care îl cunoaștem cu toții, și vom vedea apoi motivul.

„… Cu saliva”. Saliva era considerată suflare condensată, imagine a Duhului. „I-a atins limba; privind deci spre cer”. Cerul este comuniunea cu Dumnezeu. „A suspinat”. Este unica dată în întreg Noul Testament când Isus suspină, din cauza rezistenței pe care discipolii săi i-o opun, în figura acestui surd bâlbâit. „Și i-a spus: „Effata!”. Iată, atunci când în evanghelia lui Marcu apare un termen în limba aramaică, înseamnă că episodul se adresează numai celor care provin din iudaism, că nu este pentru păgâni.

„Adică: „Deschide-te!”. Invitația lui Isus nu privește numai urechile, ci privește întreg individul, întreg individul trebuie să se deschidă pentru că are această închidere.

„Și imediat i s-au deschis…”. Iată, mai înainte am spus că evanghelistul folosește termenul „urechi”; aici folosește un alt termen grec, care indică auzul. Exact aceasta era problema: nu era o problemă fizică, o problemă a urechilor, ci era o problemă de înțelegere, așa cum spunem cu o expresie italiană: „nu există surd mai surd decât cel ce nu vrea să înțeleagă”.

„I s-a dezlegat nodul limbii și vorbea corect”. Așadar, incapacitatea de a expune mesajul era cauzată de faptul că nu asculta; exact discipolii sunt aceia care nu ascultă mesajul lui Isus.

Și Isus le-a spus acest lucru: „Sunteți și voi atât de lipsiți de inteligență?”.

„Dar Isus le-a poruncit să nu spună acest lucru nimănui”. Isus știe că munca de eliberare a discipolilor încă nu este completă, ci va fi lungă și istovitoare, și va continua pe întreg cuprinsul Evangheliei.

„Dar cu cât mai mult el le interzicea acest lucru, cu atât mai mult ei îl proclamau și, plini de uimire, spuneau: „A făcut bine toate lucrurile: îi face pe surzi să audă și pe muți să vorbească!”. Evanghelistul folosește aceiași termeni care în Cartea Genezei indică acțiunea Creatorului, care, pentru fiecare lucru pe care îl creează, spune: „A făcut frumoase toate lucrurile”, „A văzut că era lucru bun”.

Deci, în Isus se prelungește acțiunea creatoare în a da plinătate de viață oamenilor.

 

Pr. Alberto Maggi, biblist.

Traducere realizată după transcrierea (nerevizuită de autor) de pe formatul audio.

Sursa: Centrul de Studii Biblice

Marcu 7, 31-37

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s