Reforma Bisericii Catolice care repornește de la Sinodul despre familie

Procesul reformator al Bisericii Catolice inițiat de Ioan al XXIII-lea prin Conciliul al II-lea din Vatican [11 oct. 1962-7 dec. 1965] a rămas la jumătate, dar acum, în mod special după acest Sinod al Episcopilor despre familie [4-25 oct. 2015], a repornit. Este vorba despre o repornire timidă, atât de timidă încât cineva chiar poate nega că are loc această repornire. Însă după părerea mea lucrurile nu stau așa, iar repornirea reformistă este reală.

După aprobarea cu majoritate calificată a tuturor celor 94 de paragrafe ale relatio finalis, inclusiv a paragrafelor despre divorțații recăsătoriți, papa Francisc are de fapt acum în sprijinul său mandatul explicit al episcopatului mondial pentru a continua în acțiunea sa inovatoare. Cu ce obiectiv? Cu acela de a completa visul papei Ioan al XXIII-lea, adică procesul de „aggiornamento”, termen-pilot încredințat părinților conciliari din Conciliul al II-lea din Vatican de către papa Ioan al XXIII-lea și considerat a fi o operațiune indispensabilă pentru Biserica catolică în fața modernității. Tocmai pentru a urmări acest obiectiv papa Ioan al XXIII-lea a convocat Conciliul al II-lea din Vatican în 1959 și l-a deschis oficial în 1962. Dar în anul următor el a murit și i-a revenit papei Paul al VI-lea să ducă la împlinire lucrarea conciliară: papa brescian a însoțit procesul reformator al moralei sociale a Bisericii catolice, dar nu a avut curajul să ajungă la morala familială și sexuală. A fost începutul unei progresive întoarceri la perspectiva conservatoare care apoi și-a găsit în Ioan Paul al II-lea un interpret cu autoritate, iar în Benedict al XVI-lea încoronarea sa. Papa Francisc a întrerupt acest proces de restaurare, iar acum sinodul episcopilor a spus „da” impostării sale, conferindu-i de facto cale liberă pentru a transforma în legislație predicarea sa profetică…

Din partea conservatoare se afirmă că relatio finalis a Sinodului, până chiar și în paragrafele care au obținut într-o clipă majoritatea calificată a două treimi, nu conține nimic nou ce nu a fost deja spus de Ioan Paul al II-lea și de Benedict al XVI-lea. Din punctul de vedere al unei evaluări conținutistice făcută la rece poate chiar să fie așa, dar cum se explică atunci puternica opoziție a unei treimi a episcopilor care a votat împotrivă? Este posibil ca acești episcopi să fi ignorat faptul că era vorba pur și simplu de ceea ce a fost stabilit deja de pontifii anteriori? Evident că nu, având în vedere printre altele faptul că tocmai acei episcopi sunt aceia care plâng cel mai mult după Woityla și Ratzinger. În realitate, dincolo de chestiunile particulare, problema este că era vorba de a spune „da” sau „nu” noii impostări a papei Francisc, adică unei biserici care își pune centrul de greutate nu în „adevăr”, după cum îi plăcea lui Benedict al XVI-lea să repete, ci în „milostivire”, după cum citim în motoul personal al lui Bergoglio: „Miserando atque eligendo”. Iar acest lucru s-a întâmplat: episcopii au spus „da” milostivirii, adică primatului dimensiunii subiective față de cea obiectivă. Acum papa Francisc are sprijinul episcopatului mondial pentru a face să devină lege a Bisericii primatul milostivirii.

Este apoi necesar să spunem că chiar dacă nici paragrafele cele mai discutate nu conțin nicio referire directă la accesul la împărtășania euharistică pentru divorțații recăsătoriți, în realitate prezintă bazele care fac accesul posibil: afirmă de fapt că obiectivul comunității creștine constă în «integrarea» tuturor credincioșilor și indică faptul că acest obiectiv trebuie urmărit prin metoda «discernământului». Adică nu este vorba de reguli doctrinale obiective care trebuie aplicate „fără crâcneli”, ci despre o metodă care să interpreteze situația concretă a persoanelor concrete pentru a sluji cel mai bine credința lor și fericirea lor. Pasajul decisiv se găsește după părerea mea în paragraful 84: «Este nevoie să discernem care din diferitele forme de excluziune actualmente practicate în cadrul liturgic, pastoral, educativ și instituțional, pot fi depășite». Aici se vorbește clar despre o depășire a formelor bisericești existente, spunând, în modul cel mai explicit, că este necesar să mergem dincolo de status quo. Dincolo înspre ce direcție? Spre primatul persoanelor și nu al regulilor. Exact în acest fragment este cuprinsă miza reînnoirii Conciliului Vatican al II-lea voit de papa Ioan. Aici apare deschiderea Bisericii față de modernitate, dat fiind că în esența sa filosofică modernitatea a constat exact în proclamarea primatului libertății individuale față de obiectivitatea instituțiilor tradiționale.

Dar nu este vorba numai de modernitate. Într-un mod încă și mai radical, este vorba, după cum repetă cu insistență papa Francisc, despre Evanghelie. Adică despre capacitatea Bisericii de a ști să concretizeze celebra afirmație a lui Isus: „Sâmbăta a fost făcută pentru om, nu omul pentru sâmbătă” (Marcu 2, 27). Frază care, tradusă aici și acum, devine: împărtășania euharistică a fost făcută pentru om, nu omul pentru împărtășania euharistică.

Bineînțeles, după cum am spus deja, este vorba despre un timid prim pas, dar acest pas era maximul care putea fi obținut în lumina diviziunilor doctrinale și mai ales geografico-culturale care cuprind episcopatul catolic, divizat între o Europă de Nord indiferentă față de limitările doctrinei tradiționale ce separă Biserica de corpul societății, și țările Europei de Est, care se află pe aceeași linie cu Țările africane, iar Polonia în primul rând.

La ce ne vom putea aștepta acum? Desigur, mult va depinde de documentul prin care papa Francisc va sigila lucrările Sinodului, dar dacă, după cum este previzibil, va insista și el pe discernământ, rezultatul peste câțiva ani ar putea fi acela al unei Biserici catolice destul de diferite în ce privește disciplina sacramentelor, în funcție de zonele geografice: rigoristă în țările unde prevalează primatul „adevărului”, tolerantă în altele unde prevalează primatul milostivirii. Mai mult, diviziunea s-ar putea reproduce în interiorul aceleiași țări, chiar și în interiorul aceluiași oraș. Va fi această fragmentare prețul pe care va trebui să-l plătim discernământului, unicul compromis astăzi realizabil în lumina marilor diferențe din Biserica catolică? Sau documentul papei Francisc va fi astfel încât să impună tuturor primatul milostivirii și al persoanelor concrete față de sâmbetele fiecărei epoci?

Vito Mancuso, teolog, 27.10.2015

Sursa: Vito Mancuso

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s